Einstein şi Frankenstein

În cuvintele tale, text de Peca Ștefan; regia: Radu Apostol; scenografia: arh. Gabi Albu; muzica: Bobo Burlăcianu; video: Elena Găgeanu; Cu: Katia Pascariu, Mihaela Rădescu. Centrul de Teatru Educațional Replika.

De la înfiinţarea sa în urmă cu cîţiva ani, Asociaţia Culturală Replika are o activitate susţinută care s-a intensificat după deschiderea spaţiului din strada Lînăriei din Bucureşti: producţii, coproducţii, ateliere, găzduire de spectacole. Cea mai recentă producţie este În cuvintele tale (premiera va fi în 23 şi 24 martie), un spectacol în care dramaturgul Peca Ştefan şi regizorul Radu Apostol pun problema modului în care copiii se regăsesc (sau nu) în identitatea naţională, cum se raportează ei la moştenirea culturală autohtonă şi la multiculturalism. Aceasta este tema principală a spectacolului, dar lîngă ea, Peca şi Apostol adună şi alte subiecte: suferinţa copiilor şi incapacitatea adulţilor de a-i înţelege, educaţia rigidă din şcoli, obsesia memorizării şi a uniformizării în sistemul de învăţămînt românesc.

Spectacolul are la bază 900 de povești digitale spuse de români (copii şi adulţi) despre multiculturalism, adunate în proiectul Agora Culturală@Biblioteca Ta şi finanţat prin Granturile norvegiene şi Programul Promovarea diversității în cultură și artă în cadrul patrimoniului cultural european în România. Pare o informaţie tehnică, dar ea este cea care generează atît contextul, cît şi substanţa show-ului.

Există două părţi distincte: una care contextualizează conţinutul prin referirea la programul norvegian hiperbirocratic – oferindu-i Katiei Pascariu un savuros rol de profesoară tipicară, plină de bunăvoinţă şi corectitudine – şi care lansează subiectul (cum vorbim despre moştenirea noastră culturală) şi o a doua care ficţionalizează şi concentrează mai multe poveşti reale.

Proiectul lansează o provocare: adună poveştile şi oferă un punct de reper în analiza lor. Doar prin raportare la ceilalţi ne putem stabili măsura, ne putem vedea limitele sau inadecvarea. Ce gîndim şi cum vorbim despre multiculturalism şi tradiţii? Cît de încorsetate sînt opiniile noastre despre noi înşine, cît de prinse în tipare idealist-bucolice, cît de muzeificată este identitatea naţională – perspectiva noastră asupra ei, de fapt – şi cît de rupţi sîntem de standardele europene – care au clişeele lor – şi de viaţa reală?

Povestea fetiţelor Einstein (Doiniţa) şi Frankenstein (sora ei) concentrează această dihotomie între realitatea crudă, adevărată şi cea cosmetizată, falsa imagine „oficială“ despre noi înşine. Moartea surorii mai mici îi provoacă Doiniţei o suferinţă pe care adulţii – mama şi profesorii – nu ştiu să o aline. Pusă să îşi prezinte viziunea despre „tradiţii“ pentru proiectul norvegian, copila scrie despre ceea ce o doare, despre adevărul şi realitatea ei: pierderea surorii. Atît şcoala, cît şi mama îi refuză povestea şi o forţează să memoreze un text cu viziunea lor despre tradiţii, cu realitatea şi adevărul lor. Doar că acest text nu numai că este străin Doiniţei, dar este şi fals, scris cu toate clişeele pe care şcoala le cultivă, căci învăţămîntul românesc muzeifică materiile predate. Moştenirea culturală este „ucisă“, căci prin predare devine hiperbolizată şi intangibilă, este vidată de vitalitate. Şcoala se autoreproduce în automatismele pe care le propune elevilor, preferînd clişeul în locul sistemelor de gîndire. Autenticitatea povestirii Doiniţei produce o breşă în tiparele şcolii şi demonstrează ruptura între standardele educaţiei – seci, comatoase – şi viaţa reală a copiilor. Două realităţi apar concomitent în spectacol prin inserarea în video, în timp real, a imaginii actorilor, folosind croma (fundal albastru sau verde), astfel încît spectatorul are două perspective simultan: teatrul şi proiecţia. Realitatea frustă şi varianta ei marketizată. Imaginile digitalizate oferă o perspectivă genuină, adăugarea personajelor şi a obiectelor o comentează/interpretează/caricaturizează. Dar imaginile video au şi alte valenţe, exprimă imaginaţia sau visele Doiniţei. Este aici sugestia tiparelor pe care le creează şcoala sau familia şi în care copiii trebuie să se „potrivească“, idee susţinută într-o metaforă cu un set de creioane colorate pe o parte – „intrăm în şcoală aşa“ – şi monocolore pe cealaltă – „şi ieşim aşa“. Uniformizarea ucide nu numai creativitatea, ci şi personalitatea copiilor.

Doiniţa ia contact cu satul, arhivă de tradiţii în varianta oficială, dar privirea ei proaspătă detectează contextul social dramatic (populaţia îmbătrînită, săracă) şi revelează laturile ridicol-absurde şi sumbre ale tradiţiilor (Alexandru Dabija a evidenţiat existenţa unui horror românesc în poveştile populare, de exemplu, în „Capra cu trei iezi“). În acelaşi timp, Doiniţa parcurge un drum al vindecării, ­căci, confruntată cu alte morţi (asistă la înmormîntarea unei femei bătrîne, metaforic putînd fi chiar moştenirea culturală), ea reuşeşte să accepte pierderea surorii. Fetiţa cu trupul lui Minnie Mouse se maturizează prin suferinţă.

Cele două actriţe evoluează într-o arhitectură performativă complexă, cu multiple şi rapide schimbări de identitate (succedate ca foile de ceapă, una peste alta, nu una după alta, astfel că un personaj „impersonează“ alt personaj) şi stări (comedie, dramă, emoţie). Mihaela Rădescu este o actriţă experimentată care trece fluid, cu eleganţă, prin sinusoidala de caractere. Katia Pascariu, emoţionantă şi comică, joacă pe sîrmă, jonglînd rafinat cu dramaticul şi comicul, cu maturitatea rigidă şi suferinţele copilăriei, fără exagerări sau clişee. Este o actriţă specială, cu o permanentă candoare, regăsibilă în fiecare rol pe are îl joacă, indiferent de tipologia acestuia sau de estetica spectacolului. Katia Pascariu nu este o ingenuă, dar emploi-ul ei ar putea fi cel de „om bun“.

În cuvintele tale este un spectacol matur şi emoţionant, recomandat copiilor peste 10 ani, dar mai ales adulţilor, părinţi şi profesori, care se pot întreba ce vor să îi înveţe pe cei mici: să reproducă informaţii sau să gîndească?

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: V. Cojanu