Falimentul educaţiei în trei paşi

● Antisocial – un spectacol de Bogdan Georgescu. Cu: Anton Balint, Cristina Blaga, Paul Bondane, Călin Roajdă, Alexandra Şerban, Cristian Timbuş, Maria Tomoiagă. Universitatea „Lucian Blaga“ Sibiu, Facultatea de Teatru. La FITS 2015.  

Încă din studenţie, Bogdan Georgescu are un traseu personal bine conturat. Regizor preocupat de teatrul comunităţilor şi de modul în care arta ar putea schimba, dacă nu lumea în ansamblul ei, măcar o parte din ea, Georgescu a iniţiat proiecte în penitenciare sau în cartierul bucureştean Rahova, acolo unde populaţia săracă a fost evacuată din casele naţionalizate în urma retrocedărilor. În ultimii ani, a realizat spectacole pornind de la cazuri reale pe care le-a contextualizat cu luciditate, reuşind să identifice probleme acute ale societăţii şi să le prezinte dintr-o perspectivă nouă, demonstrînd profunzimea efectelor negative pe care acestea le generează. Munca peste măsură în corporaţii şi cheltuirea aiuritoare a fondurilor europene

tensiunile interetnice la nivelul familiei şi degradarea cuplului cu consecinţe tragice

sistemul de învăţămînt distrus şi haosul din educaţie

Cel mai recent spectacol,

, lucrat împreună cu masteranzii Facultăţii de Teatru din Universitatea „Lucian Blaga“ şi prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, pune în discuţie eşecul educaţiei în România. Georgescu trece de bariera strictă a sistemului de învăţămînt şi aruncă o privire peste modelele de educaţie în familie, reuşind, astfel, să facă o scanare asupra modului în care este pregătit pentru viaţă un tînăr în România de azi. 

Punctul de plecare este un incident (poate nu este cel mai potrivit cuvînt) de la Liceul „Gheorghe Şincai“ din Cluj, unde, în 2014, nişte elevi care au făcut un grup secret pe Facebook în care discutau despre profesori au fost pedepsiţi, inclusiv cu mutarea în alte instituţii de învăţămînt. Georgescu porneşte din acest punct şi ridică, rînd pe rînd, o serie de întrebări esenţiale despre şcoala şi educaţia din România de azi. Care sînt limitele libertăţii elevilor şi profesorilor? Ce valori promovează şcoala? Hiatusul dintre teorie (ceea ce se spune) şi practică (ceea ce se face) nu confuzează elevii? Copiii învaţă să gîndească critic sau să reproducă tipare de gîndire? Rostul şcolii: să pregătească pentru viaţă sau să ofere o diplomă? „Vechea şcoală“

„noua şcoală“. Ce poţi face pentru copilul tău astfel încît să îi faci bine, nu rău? Ce îl înveţi pe elevul tău astfel încît să aibă valori, nu formate (automatisme) de gîndire şi de comportament? 

Personajele (Elevii, Profesorii, Părinţii) sînt tipologii specifice fiecărui segment identitar, iar copiii şi părinţii funcţionează în cupluri: părinte şi copil săraci, copil de bani gata cu părintele aferent, copil cu părinte plecat la muncă în străinătate, fiul de preot, profesorul reformist, retrogradul, beţivul, liberalul etc. Bogdan Georgescu alege o formulă aparent simplă de punere în scenă, generată de scriitură (textul îi aparţine, cu precizarea că „a fost dezvoltat prin tehnici de Artă Activă împreună cu actorii“): o masă lungă şi şapte actori de jur-împrejur, care, în funcţie de situaţie, sînt Elevii, Profesorii, Părinţii, ba chiar Actorii înşişi. Schimbările dintr-o identitate în alta se fac cu maximă economie de mijloace, doar mici elemente de recuzită intră sau ies din cadru (telefoane mobile, foi de scris etc.). Aici este un pariu de actorie, iar masteranzii sibieni se descurcă bine cu minimul de instrumente artistice puse la dispoziţie. Identificarea personajelor se face aproape exclusiv din joc, fiecare este construit pe unul-două elemente esenţiale, trecerile dintr-o identitate în alta (trei pentru fiecare actor plus cea personală) sînt rapide, iar traseul fiecărui personaj este suficient de lung încît să se observe constanţa caracterului. Actorii sînt bine aşezaţi în situaţii şi, la rîndul lor, aşază o oarecare distanţă între ei şi personaje, fără să le videze de viaţă, dar suficient cît să le sublinieze tipologia. 

Pe lîngă problemele ridicate şi tipologiile prezentate (Georgescu nu insistă asupra nici uneia dintre ele, preferă să le identifice şi să le livreze ca atare, insistînd asupra falimentului sistemului în ansamblu, nu asupra celui individual), se observă şi o doză zdravănă de umor, suficientă pentru a face acceptabilă această oglindă nemăgulitoare a educaţiei româneşti. 

Personajele poartă prenumele actorilor pentru Elevi, numele de familie pentru Profesori şi sînt nenumite ca Părinţi. În spectacol apar şi poveşti personale ale actorilor. Contopirea între personaje şi actori duce, pe de o parte, la implicarea actorilor în poveste prin reflectarea acesteia în propriile experienţe de viaţă şi, pe de altă parte, cele trei ipostaze (Elevi, Profesori, Părinţi) pe care le ilustrează cu minime diferenţe devin variante ale aceluiaşi tip de societate. Cele trei perspective reproduc în mic acelaşi sistem, general valabil – revolte, trădări, ipocrizii, laşităţi etc. – şi aceleaşi tipologii – acuzatorul, împăciuitorul, trădătorul, cel care găseşte soluţii, cel care refuză orice soluţie, fatalistul, liderul, fricosul etc. Dincolo de privirea lucidă asupra rateului educaţiei, spectacolul lui Bogdan Georgescu are şi această supratemă dezarmantă, a reproducerii de către tînăra generaţie a unor tipare de comportament viciate, deprinse, în egală măsură, de acasă şi de la şcoală. Ceea ce pare să lipsească din orice perspectivă se subsumează ideii de responsabilitate, demnitate, onestitate. Şi asta este suficient de grav cît să facă din

un spectacol alarmant despre socialul românesc de azi. 

Creat inteligent, cu o viziune pătrunzătoare asupra temei şi cu o contextualizare potrivită,

este unul dintre spectacolele care semnalează prăbuşirea şcolii în România, a întregului sistem de învăţămînt, de la scopuri la metode şi de la principii la practică, dar pune şi problema unui faliment moral al societăţii româneşti care pare incapabilă să-şi pregătească viitorul. Cu umor şi dezinvoltură, Bogdan Georgescu atenţionează că

sînt doar debuşee pentru revolta tinerilor, fără să poată suplini sistemul de valori pe care educaţia trebuie să îl aşeze în copii. Facebook poate mima o formă de libertate, dar gîndirea critică se învaţă la şcoală şi acasă. 

Spectacolul va putea fi văzut la Festivalul Naţional de Teatru Tînăr „Ideo Ideis“ din Alexandria în luna august, la Festivalul Naţional de Teatru din Bucureşti în luna octombrie, iar în toamnă va pleca într-un turneu în centrele universitare din România.   

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: A. Bulboacă