Trilogia feminină
Eu. O casă de păpuși, scenariu şi regie: Carmen Lidia Vidu, Teatrul Odeon. l Inamicul poporului, texte: Samaranda Nicolau, regia: Ioana Păun, Teatrul Foarte Mic. l Ibsen Incorporated, scenariu: Mihaela Michailov şi Catinca Drăgănescu, regia: Catinca Drăgănescu, Teatrul de Comedie.
În ultimii doi ani, criticul de teatru Cristina Modreanu a gîndit şi a implementat un proiect de repoziţionare a femeii-artist în spaţiul teatral românesc. Pornind de la predominanţa covîrşitoare a bărbaţilor în regia de teatru şi a rolurilor principale majoritar masculine în spectacole şi filme, ea a creat un program exclusiv feminin, care include regizoare şi actriţe, selectate în urma unui concurs de proiecte şi a unui casting, în care sînt redescoperite personajele (feminine, dar şi cele masculine, privite din perspectivă feminină) din opera lui Ibsen şi aduse în contemporaneitate. Proiectul „Surorile Heddei. Susținerea femeilor-artist în teatrul din România și Estul Europei“ a cîştigat grant-ul Ibsen Scholarships 2014 (iniţiat de guvernul norvegian în 2007). Producţiile acestui proiect sînt de văzut pe scene bucureştene şi au fost incluse în „Platforma Internaţională de Teatru Bucureşti #2“ (12-15 noiembrie). Spectacolele sînt diferite ca abordare şi intenţie, dar din toate răzbat acuzaţii dure la adresa unei societăţi conservatoare, dominată de prejudecăţi, în care reminiscenţele unui misoginism oficializat sînt bine înfipte în mentalitatea colectivă, dincolo de retorica pretins corectă politic.
Spectacolul lui Carmen Vidu, Eu. O casă cu păpuşi (Teatrul Odeon) confirmă stilul regizoarei, combinînd într-o formă personală de lirism factorul uman cu video şi muzica live. Vidu a transformat Nora într-un monolog interior al eroinei ibseniene, prizoniera unui soţ a cărui mentalitate conservator-restrictivă este tot mai sufocantă, astfel încît evadarea ei din acest mediu captiv devine vitală. Libertatea are însă un preţ şi acesta este singurătatea. Poemul teatral plasează personajul în ultima zi din viaţa sa, în care resemnarea se altoieşte simbiotic pe memorie. Video-ul realizat de Cristina Baciu funcţionează atît ca spaţiu (decor virtual care delimitează spaţiile în scenă, contextualizează personajul, introduce personajul masculin ca un spectru), cît şi ca un comentariu (statuile renascentiste trimit la un tipar de frumuseţe decorativă, actriţa Aura Călăraşu apropiind personajul de imaginea de „păpuşă“ – perucă blondă, pantofi cu toc – şi, în acelaşi timp, „ascunzîndu-l“ într‑un trenci diform, ca şi cum Nora s-ar dezice de propria imagine feminină). Tuşa la benzile desenate (filme ca A Scanner Darkly cu Keanu Reeves) se combină cu monologul Norei şi cu un ego simbolic, o păpuşă uriaşă care cîntă live. Contrapunctul rezultă din rostirea rece, distantă, egală a actriţei şi din vocalizele frînte, disperate sau vlăguite ale sopranei (Cătălina Antal).
Spre deosebire de perspectiva individual-subiectivă a lui Carmen Vidu, Ioana Păun are o viziune general-subiectivă în Inamicul poporului (Teatrul Foarte Mic), unde tema se exteriorizează şi se actualizează, cu trimitere la realităţi din România contemporană. Problema legăturilor bolnăvicioase dintre industriile poluante şi profit, în dauna mediului, serveşte ca premisă pentru un discurs visceral despre eşecurile revoltei sociale şi singurătatea idealistului, despre modul în care societatea striveşte umanitatea prin corupţie şi manipulare. Textul lui Ibsen este aici deconstruit, inclusiv servit ca „didascalie“, cu personajele „feminizate“ – în sensul că ele prezintă o perspectivă feminină (nu neapărat feministă) asupra unor personaje masculine – şi cu trimiteri directe la Sebeş, unde o companie produce parchet laminat, dar şi poluare cu formaldehidă (actriţele strîng plăcile care formează practicabilul din scenă şi informează publicul că acestea sînt produse de o fabrică poluantă). Arhitectura dramatică este frustă, cu spaţiul dezgolit de „pantaloni“, lăsînd la vedere pereţii, schelăria şi pe Cătălin Rulea, artizanul universului sonor, actant ce devine reper pentru propriile identităţi ale performerelor. Spectacolul operează cu mai multe perspective asupra identităţilor – ale performerelor în raport cu personajele, ale personajelor din spectacol în raport cu cele din text – şi cu mai multe perspective asupra revoltei sociale – a autorităţii (Emilia Dobrin), afaceriştilor (Mihaela Rădescu), presei (Cătălina Bălălău), simplului cetăţean (Ilinca Manolache) şi revoltatului (Ioana Flora). Din aceste două axe rezultă o sinusoidă a activismului care include idealism fatal, presiuni, şantaj, manipulare şi mită (ideea că activismul se intersectează cu diferite forme de corupere, cărora uneori le cedează, apare în spectacol, dar este abandonată). Spectacolul este intens, cu un discurs categoric, izvorît din disperarea că orice demers de conştiinţă civică este sortit eşecului.
Catinca Drăgănescu are o altă abordare în Ibsen Incorporated (Teatrul de Comedie), una general-obiectivă, panoramînd cauzele şi efectele mentalităţilor retrograde care au blocat femeile într-un prizonierat casnic. Cu diferite personaje feminine ibseniene, regizoarea şi dramaturgul Mihaela Michailov fac o arhivă a clişeelor prin care sînt receptate şi judecate femeile în societate, înregistrînd şi o istorie la scară umană, din copilărie la bătrîneţe, în care aceste stereotipuri sociale le-au fost induse, au fost asimilate şi pe care le-au transmis propriilor fiice. Ele au devenit, la rîndul lor, formatoare de tipare feminine. Excelent jucat (Silvana Negruţiu, Elena Popa, Dana Voicu, Valentina Zaharia şi o revelaţie, tînăra Ana Turoş), spectacolul reconfigurează teme şi personaje ibseniene, oferind acestora o posibilă evoluţie în actualitate, iar publicului – o perspectivă complexă asupra femeii în societatea contemporană.
Spectacole inconfortabile ca problematică şi expresie pentru un public predominant conservator, cele trei producţii sînt de văzut, nu atît pentru perfecţiunea lor – fiecăruia i se pot reproşa carenţe –, ci pentru viziunile lucide şi diferite pe care le propun asupra lumii contemporane.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Bulboacă
