Levente de stîncă

Nu zîmbeşte. Are o figură tăiată în stîncă, aspră, colţuroasă, cu o privire limpede şi albastră, care scrutează în ceilalţi. Mare parte din timpul lui este tăcere, una cumva apăsătoare dacă îi stai alături („stau aşa, cu gîndurile mele“). La ce se gîndeşte omul ăsta, cu chipul lui tăios şi neclintit ca Sfinxul? Cea mai cameleonică figură pe care am văzut-o vreodată, care în cinci secunde poate fi şi James Dean, şi Frankenstein, un corp atletic, flexibil, făcîndu-şi loc printre oameni cu asprimea aceea indescifrabilă a lui, Levente Orbán este un actor de mare expresivitate, care captează atenţia imediat cum apare pe scenă (ţi se lipesc ochii de el) cu energia concentrată în statura lui stîncoasă (e zgîrcit cu mişcarea, nu se risipeşte fizic pe scenă). Lucrează la M Studio (teatru de mişcare) din Sfîntu Gheorghe, unde a ajuns în urma unui casting. A jucat rolul principal din

după

de Kafka şi a vrut să plece, dar directorul de atunci, Péter Uray, i-a oferit un contract permanent şi colegii l-au sfătuit să rămînă. De atunci face dans, deşi în şcoală, la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj, a făcut doar dramă. L-am văzut prima dată cînd era student, în Programul de Practică Teatrală în Regiunile Centru şi Nord-Vest, derulat de Teatrul 74 din Tîrgu Mureş, unde a jucat Ivan din

de Csaba Székely. Un text care a făcut istorie, cu un rol scris special pentru el. „Nu ţi-e dor de teatrul de text?“ „Ba da, dar lucrez şi spectacole de text, acum la Tîrgu Secuiesc, de exemplu.“ Vorbeşte puţin româneşte şi ne ajută cu traducerea Reka Szabó, PR la M Studio. „Cum te descurci cu teatrul de text, dansul şi filmul? Sînt domenii diferite ale actoriei, cer competenţe diferite.“ „Nu mă simt aproape de nici unul dintre ele şi în acelaşi timp toate îmi sînt familiare. Sînt foarte atent cînd lucrez.  Lucrul bun se bazează pe atenţia reciprocă. De trei ani sînt la M Studio, dar simt că nu e destul. Trebuie să fii foarte precis în dans, sincron cu ceilalţi, şi eu sînt încă la început.“ Vorbeşte serios, cîntăreşte cuvintele ca şi cum s-ar teme să le dea drumul oricum. „Mi-e uşor să mă folosesc de corp, căci şi în realitate mă exprim mai mult prin gesturi, nu sînt vorbăreţ. Îmi place să mă joc cu asta. În teatrul dramatic ajută să ai experienţă în mişcare. De cînd am învăţat să folosesc corpul conştient, ştiu cum să folosesc şi pauzele în teatrul dramatic, să fiu prezent în momentele în care nu vorbesc pe scenă. Mă simt mai în siguranţă şi atunci cînd mă exprim prin cuvinte pentru că implic şi corpul.“ Relaţia cu filmul a început brusc şi în forţă. Joacă în pelicula care a obţinut Marele Premiu la Cannes, cotată cu mari şanse la Oscarul pentru cel mai bun film străin, Son of Saul, în regia lui László Nemes. A primit un telefon şi a fost invitat la casting. Nu ştie cine l-a sunat, fusese recomandat de Péter Uray. Casting-ul online a durat un an, a tot trimis probe video. Apoi, în şase luni, s-a dus de patru ori la probe live, la Budapesta. După un an şi jumătate a obţinut rolul. Între timp, l-au mai văzut şi alţii şi a mai făcut un film care a avut premiera înaintea Fiului lui Saul. Cu László Nemes a lucrat bine, e un regizor strict cu actorii, a vrut să fie foarte precis ceea ce face, „de aceea casting-ul a durat atît de mult“. Filmul este făcut pe celuloid – „are o calitate mai bună decît digitalul, e mai fin“ –, aşa că s-a tras din prima, fără duble, şi pentru asta s-a lucrat ca la teatru, cu multe repetiţii şi cu o scenografie foarte bine pusă la punct. După modul de lucru şi după scenariu, Levente a crezut că filmul va arăta altfel. „Nu m-a dezamăgit, dar simt că procesul de lucru a fost mai important şi că s-a pierdut ceva valoros în film.“ 

Îngerul Levi şi demonii lui 

Vorbim de mai bine de o oră. Şi-a luat o sticlă de apă minerală şi cîteodată priveşte pe fereastra ceainăriei, spre Piaţa Mică. În seara asta va juca în Festivalul Tînăr de la Sibiu spectacolul

. A început să se relaxeze şi uneori chiar zîmbeşte, iar zîmbetul e neaşteptat pe chipul lui aspru. „Prima mea opţiune a fost designul. Am făcut un an de facultate la Timişoara. Nu văzusem teatru pînă atunci. Am făcut figuraţie într-un spectacol la Teatrul Maghiar «Csiki Gergely» din Timişoara, într-o operă rock,

M-am dus pentru bani. Nu prea mi-a plăcut designul, nu îmi place să lucrez pe computer, aşa că mi-a fost uşor să renunţ. Şi dacă nu ar fi fost teatrul, tot aş fi renunţat la design. Poate aş fi făcut grafică sau sculptură.“ Face teatru cu o trupă de amatori în satul lui natal, a simţit nevoia să ducă acasă ceea ce el nu a avut. „E o formă de generozitate“, îi spun. Tace un pic, dar cînd vorbeşte îi simt în voce o emoţie reţinută. „Acolo trăiesc, în satul Nicoleşti din Harghita. Niciodată nu a fost în sat o trupă de teatru, dar, la doi-trei ani, o profesoară de la şcoală organiza un eveniment, a făcut piese populare în care a jucat şi tatăl meu. Era timpul să fac ceva, pentru că de cinci ani nu s-a mai făcut nimic în sat. Am vrut să devin regizor, dar încă nu sînt pregătit. Acum ştiu să lucrez cu amatori, sper să vină timpul să lucrez şi cu profesionişti. Mi-a fost de folos ce am făcut acasă cu amatori, în două luni am învăţat mai mult decît la facultate. Lucrez şi cu adulţi, şi cu copii. De asta simt că e important să fac piese populare, pentru că teatrul nu se întîmplă acolo în fiecare zi, e ca o sărbătoare, deci trebuie să fie accesibil. Eu nu pot lucra mereu cu ei, dar vreau să facem o trupă constantă. Am un plan. Peste vreo cinci ani vreau să mă mut din nou acasă.“ „Activitatea ta este în secuime, într-o zonă de confort pentru tine. De ce nu ieşi de acolo?“  „Budapesta nu este zona mea de confort şi m-am dus acolo să fac filme. Nu cred că mă retrag, doar că e important pentru mine să stau lîngă părinţii mei, să fiu cu ei cînd îmbătrînesc. Am învăţat mult de la tata şi mai am de învăţat. Orice carieră voi avea, ştiu că trebuie să le mulţumesc părinţilor pentru asta şi locului în care m-am născut.“ Îl întreb despre identitatea lui de maghiar şi despre relaţia cu ţara în care trăieşte. „Nu ştiu de unde să mă apropii de tema asta.“ „Din mijloc.“ „Din mijloc. Hm.“ Rîde. „În cultura secuilor există un fel de (căutăm cuvîntul pe Internet –

Seara, la spectacol, observ că are două mici umflături pe omoplaţi. „Ce sînt astea?“ „Sînt înger. Am aripi.“ Rîde. Cred că voia să exerseze cuvîntul „înger“, prins din zbor dintr-un spectacol românesc la care asistase. 

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: L. Orban, M. Ştefănescu