Redefinirea familiei în lumea contemporană

Grădina, text şi regie: Leonardo Moreira; scenografie: Marisa Bentivegna; muzica: Marcelo Pellegrini. Cu: Aline Filocomo, Fernanda Stefanski, Luciana Paes, Mariah Amelia Farah, Paula Picarelli, Thiago Amaral, Edison Simão. Compania Hiato, Brazilia. Platforma Internaţională de Teatru Bucureşti #2.

Aflată la a doua ediţie, Platforma Internaţională de Teatru Bucureşti (12-15 noiembrie), concepută şi curatoriată de criticul Cristina Modreanu, se focusează pe tema familiei, pe tiparele ei actuale şi pe redefinerea lor în contextul contemporan. În ce măsură familia şi-a reconfigurat forma şi şi-a modificat relaţiile interioare sub presiunea schimbărilor, de la intensificarea migraţiei la scăderea dramatică a timpului liber, de la invazia tehnologică în viaţa personală la posibile noi formule de „familie“? Ce este astăzi o familie „normală“?

Spectacolul brazilian Grădina investighează memoria prin istoria unei familii. Povestea a trei generaţii prilejuieşte o regîndire a timpului astfel încît consecinţa şi concomitenţa sînt simultane într-un singur spaţiu, în care există, totuşi, şi separare. Dacă acest lucru pare imposibil, regizorul Leonardo Moreira a găsit o soluţie ingenioasă să îl facă posibil. Concret, decorul este format din două elemente: o mochetă verde („iarba“ din grădină) şi zeci de cutii de carton (ambalaje) care sînt reorganizate de către actori sub forma unor ziduri care împart radial spaţiul în trei, ca pe un tort. Fiecare public (plasat pe trei laturi) are spectacolul său, iniţial fără să vadă ce se întîmplă în celelalte două secţiuni, doar auzind, pentru ca apoi, pe măsură ce „pereţii“ suferă fisuri, spectatorul să şi poată vedea frînturi din celelalte părţi. În acest fel, timpul se suprapune, se condensează – peste un moment precis se adaugă fragmente din trecut sau viitor care zgîrie prezentul. Scenele se joacă în rotaţie şi încontinuu astfel încît fiecare public să poată vedea toate secţiunile temporale. Ordinea lor este diferită, în funcţie de locul în care este spectatorul, ele pot curge cronologic sau amestecat, ca un puzzle, livrîndu-se astfel trei spectacole. La final, zidurile dispar, personajele şi timpurile se amestecă într-o memorie avariată (ca a bunicului). De fapt, este vorba despre modul în care perspectiva (distanţa) anulează timpul.

Povestea din Grădina se coagulează din trei scene: un cuplu tînăr îşi împarte fotografiile după despărţire; bărbatul din cuplu, acum bătrîn, afectat de maladia Alzheimer, îşi petrece acasă ultimele ore înainte de a fi dus la azil de cele două fiice ale sale, dintre care una însărcinată; fiica-fetus din scena anterioară vinde pe Internet obiecte care au aparţinut familiei sale în încercarea de a salva casa, revendicată de nişte polonezi. Pentru această familie, axis mundi este grădina, iar memoria conectează realitatea prezentului – pierderea casei şi a grădinii – cu traume din trecut (revendicatorii polonezi sînt moştenitorii soţiei de care se desparte bărbatul din prima scenă).

Ce expresie teatrală poate conţine un astfel de spectacol? Povestea în sine trimite la scriitura sud-americană, saga de familie, aici condensată şi fragmentară. Leonardo Moreira mizează pe emoţie şi realism psihologic, ambele esenţiale în arhitectura spectacolului. Coerenţa micronaraţiunilor permite înţelegerea întregului puzzle. Emoţia creează, pe de o parte, o conexiune esenţială cu publicul, iar pe de altă parte, ea ţîşneşte din faptul că elementele din spectacol – detaliile narative, obiectele şi numele personajelor – fac parte din biografiile actorilor (elemente reale se coagulează într-o ficţiune). Remarcabil în acest spectacol este că emoţia nu devine superficială sau artificială, ci îşi păstrează autenticitatea şi forţa datorită unei excepţionale calităţi a interpretării. Asta cu atît mai mult cu cît astăzi teatrului i se neagă dreptul de a emoţiona (considerat o relicvă în definirea artei) în contextul radicalizării limbajelor performative (care ajung să se excludă reciproc).

Bună, Hitler! Concept şi interpretare: Lucie Pohl.

Dacă Grădina este un spectacol despre arhivarea memoriei familiei, one woman show-ul Hi, Hitler! este despre identitate. Lucie Pohl vine din SUA, dar originile sale sînt iudeo-româneşti pe linie maternă (mama, Sanda Weigl, este cîntăreaţă de jazz şi nepoata lui Bertolt Brecht) şi germane pe linie paternă (tatăl – actorul şi dramaturgul Klaus Pohl). Născută şi crescută în Germania, Lucie pleacă la New York cu familia, se întoarce în Germania pentru studii şi revine în SUA. Traseele sînt generate de negăsirea apartenenţei, a acelui „acasă“ pe care îl are, zice-se, toată lumea. Lucie descoperă însă că tocmai în această stare de ne-acasă se găseşte „acasă“ al ei. Familia sa neconvenţională – părinţii-artişti au un mariaj efervescent, cu mult alcool, conflicte teatrale şi relaţii secrete – îi trezeşte dorinţa de a avea o viaţă obişnuită, dar după multe experienţe, Lucie descoperă că aceasta este normalitatea ei. Linia de demarcaţie între normal şi anormal este aceeaşi din titlul show-ului, dintre Heil şi Hi (bună), confuzie pe care copilul Lucie o face la patru ani. Creat pe o structură fluidă de tip stand-up comedy cu elemente brechtiene (personajele sînt caricaturizate, ceea ce le obiectivează, actriţa se foloseşte ironic de clişee de interpretare), show-ul se configurează ca un spectacol al maturizării. Folosind autobiografia ca material performativ, actriţa dă autenticitate ficţiunii: copilul responsabil pentru părinţii neresponsabili îşi găseşte locul, dar nu prin integrare, ci prin asumarea diferenţei şi înţelegerea faptului că neconvenţionalul reprezintă normalitatea contemporaneităţii. Familia disfuncţională este familia funcţională din zilele noastre.

Charismatică şi energică, Lucie Pohl construieşte un show dinamic, cu personaje puternic individualizate (care trimit la benzile desenate), fără nici o urmă de melodramă, dimpotrivă, accentuînd comicul. O comedie a vieţii neconvenţionale în care traumele, dacă or fi fost, fac parte din rîsul general. Lucie Pohl dă dovadă de un sănătos simţ al supravieţuirii.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Bulboacă