Domnilor profesori, cu dragoste

● The History Boys – Poveşti cu parfum de liceu, de Alan Bennett, traducerea, regia, scenografia: Vlad Cristache, cu: Mihai Dinvale, Radu Iacoban, Daniela Ioniţă-Marcu, Cristian Nicolaie, George Albert Costea, Alexandru Ion, Cezar Grumăzescu, Gabriel Costin, Conrad Mericoffer, Dan Clucinski, Alexandru Voicu, Radu Mateucă, Teatrul Excelsior.  

Finlanda a tulburat Europa anunţînd o schimbare radicală în sistemul de educaţie: va renunţa la predarea materiilor (matematică, geografie etc.) şi va trece la „învăţarea-fenomen“, pe o temă dată. Elevii nu vor mai sta în bănci, vor interacţiona cu profesorii, se va pune accent pe activarea copilului. Focusul este pe construcţia de abilităţi astfel încît elevul să înveţe lucruri concrete, nu teorii. Copilul este educat pentru viaţă, nu pentru examene. Dezbaterile provocate de decizia finlandezilor (aplicabilă deocamdată doar în Helsinki) au scos la iveală admiratori şi contestatari înfocaţi, şi unii, şi alţii opinînd (de multe ori categoric) în afara vreunei experienţe concrete. Însă în ultimii ani, finlandezii au testat sistemul în cîteva şcoli şi par să aibă argumente pentru implementarea lui pe scară largă. Cert este că iniţiativa relevă o problemă majoră în învăţămîntul mondial: şcoala aşa cum o ştiam nu mai este în pas cu vremurile, se dovedeşte ineficientă în pregătirea omului contemporan „multitasking“ şi trebuie reformată. 

Pe fondul zăpăcelii produse de finlandezi, Teatrul Excelsior a prezentat, în premieră naţională,

de Alan Bennett, text cunoscut mai ales prin filmul lui Nicholas Hytner (2006), cu Richard Griffiths în rolul profesorului Hector. Piesa lui Bennett pune în dezbatere exact modalităţile şi scopurile educaţiei pe care le aduce în atenţie şi decizia finlandeză. Un grup de elevi din ultimul an de liceu fac obiectul confruntării a două viziuni diferite asupra educaţiei, întruchipate de profesorii lor. Profesorul de literatură Hector este un spirit renascentist, care vede lucrurile conectate unele cu altele. Predă franceza cu ajutorul teatrului şi engleza prin muzică şi film. Dezvoltă gîndirea prin practică, face predarea incitantă, stîrneşte elevii, le stimulează creativitatea şi le foloseşte plenar abilităţile. Irwin, tînărul profesor de istorie, are o abordare pragmatică şi îndrăzneaţă. Scopul lui este succesul elevilor la examene. Viziunea lui se bazează pe originalitate şi inovare, pe căutarea unor abordări surprinzătoare asupra subiectelor clasice care să demonstreze o gîndire vie, scormonitoare şi să asigure succesul pe o piaţă competitivă. Fundamental, cele două viziuni asupra învăţămîntului se orientează una spre educaţia pentru viaţă, pentru dezvoltarea personală şi suflet, alta spre cîştigarea competiţiilor, pentru piaţa muncii şi succesul material. Una vizează omul ca fiinţă superioară cu necesităţi culturale, alte vizează omul cu nevoi practice într-o societate competitivă (competiţia este stimulativă sau restrictivă pentru copii?) căreia trebuie să-i facă faţă. De fapt, cele două viziuni asupra educaţiei sînt complementare şi profesorii realizează, în timp, că este benefic pentru elevi să combine cele două stiluri de predare chiar dacă, în mod concret, lucrul împreună eşuează (oameni sîntem şi orgoliile nu ne sînt străine). 

O altă problemă pe care o ridică deopotrivă textul şi spectacolul este relaţia profesor – elev, care are multiple aspecte. Relaţia este, în esenţă, una între discipol şi mentor, implică predarea cunoştinţelor, dar şi exersarea lor, folosirea lor în scopuri practice, utile în dezvoltarea personală şi în parcursul profesional. Există profesori care inspiră, cum este Hector sau profesori care provoacă, urmărind un scop precis, precum Irwin. Relaţia între discipol şi mentor atinge şi latura afectivităţii care vizează fizicul, dar în piesa lui Alan Bennett aceasta se păstrează în limita „siguranţei“. De fapt, din punct de vedere erotic, în piesă este importantă „deşteptarea primăverii“, adică relevarea sexualităţii adolescenţilor: primele iubiri, platonice sau fizice, primele suferinţe. Băieţii sînt mai experimentaţi sexual decît profesorii lor (diferenţe de generaţie). Piesa pune problema relaţiei dintre educaţie şi morală, a conexiunilor care se fac în procesul de învăţare şi care pot duce inclusiv la relaţii „socratice“ între profesor şi elev. 

se concentrează pe un grup care este exemplar pentru liceeni căci conţine tipologiile clasice – liderul, ratatul, haiosul, talentatul, tocilarul etc. Spectacolul lui Vlad Cristache construieşte acest microunivers într-o sală de clasă ideală, care arată ca o bibliotecă (ce bine ar fi să fie aşa şi în realitate), dar pe care băieţii o folosesc şi ca „scenă“ pentru aplicaţiile practice ale subjonctivului, să zicem. Cele două grupuri, profesori şi elevi, sînt portretizate diferit. Profesorii sînt mai rigizi, mai schematici. Irwin (Radu Iacoban) este introvertit şi îşi urmăreşte sec obiectivele. Hector (Mihai Dinvale) este exuberant, imprevizibil, chiar şi în mizantropiile sale, dar se limitează totuşi la un tipar, acela al nonconformistului. Reuşita aparţine liceenilor interpretaţi de actori tineri, afirmaţi în teatrul independent. Alexandru Ion are o inteligenţă cinică, alunecoasă, George Albert Costea se dovedeşte fragil şi muzical, Gabriel Costin e mucalit etc. Succesul este al grupului în întregul său căci şi miza este tot de ansamblu. Ceea ce se confruntă în spectacol sînt cele două tipuri de educaţie şi efectele lor asupra unui grup, iar Vlad Cristache orchestrează coerent această confruntare. Lucrat cu atenţie, inclusiv momentele muzicale, spectacolul se susţine ca show, are umor cît să atragă şi dramă cît să neliniştească, este dinamic şi, pe alocuri, delicios de ireverenţios. Mai mult, este un spectacol care ridică o problemă acută în România: cum şi ce învăţăm? Din păcate, deşi societatea românească îşi pune aceste întrebări în teorie, şcoala este departe de soluţionarea lor practică. Discuţiile despre sistemele de educaţie – cea din spectacol şi cea din viaţa reală, generată de decizia Finlandei de a reforma şcoala – sînt amîndouă la fel de departe de realitatea românească. La noi, educaţia a fost distrusă şi încă nimeni dintre cei pompos numiţi „factorii decizionali“ nu pare să aibă vreo idee despre ce anume s-ar putea pune în loc. 

este un spectacol necesar, de văzut în egală măsură de liceeni, profesori şi părinţi. Proiect îndrăzneţ al Teatrului Excelsior, care se află în plină reconstrucţie de identitate, spectacolul arată că direcţia artistică spre care acesta se îndreaptă este bună. Sper să fie şi de succes, mai ales că

este un show încîntător, nu doar unul neliniştitor. 

Cît despre educaţie, e aşa cum zice Hector: „Dă mai departe ceea ce ştii. Nu pentru mine, nu pentru voi, ci pentru cineva, undeva, cîndva. Ăsta e jocul pe care am vrut să îl învăţaţi.“ 

Oana Stoica este critic de teatru.  

Foto: A. Bulboacă