Zidul lui Perjo

● Dan Perjovschi, Horizontal Newspaper, 2010-2015. La Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu.  

„Ce face omul ăla acolo?“ Femeia are vreo 50 de ani, e mică de statură, dar împlinită, cară două sacoşe, cîte una în fiecare mînă, şi pare un pic obosită. E 11 dimineaţa într-o zi de iunie, căldura a bătut în retragere în faţa unor nori care nu ştiu de glumă (ploaia va începe puţin mai tîrziu). Întrebarea îi este adresată unui băiat de vreo 12 ani, în blugi, cu tricou alb şi o freză ciufulită, care merge sprinţar lîngă ea. „Artă“, vine prompt răspunsul, după care urmează nişte explicaţii pe care nu le mai aud pentru că cei doi se îndepărtează. „Omul ăla“, cu o salopetă muncitorească, şapcă şi un hanorac pe care îl îmbracă / îl dezbracă în funcţie de raportul nori-soare, stă aplecat la baza zidului înnegrit peste noapte (după cinci ani în care a fost alb) şi desenează cu cretă, consultînd din cînd în cînd un carneţel roşu. Din truda asta ies

, unele jos, altele sus, spre culmea zidului, pentru care „omul ăla“ cară o scară de zugrav. Căţărat pe scară sau în genunchi pe iarbă, omul desenează. Unii îl fotografiază, reporteri TV îl întrerup pentru interviuri, pietonii se opresc un pic să privească şi să comenteze, dar în general, lumea îşi vede de treabă. Ca şi „omul ăla“ care se încăpăţînează să umple cu desene tot zidul. 

De cinci ani, Dan Perjovschi are zidul lui la Sibiu, lîngă Teatrul Naţional „Radu Stanca“, pe care actualizează anual

transpus pe panouri pentru Avignon şi Bruxelles şi rebotezat

–, o realitate surprinsă lucid şi ludic, cu profundă acuitate şi fină înţelegere, în desene cu omuleţi (ca ai lui Gopo) şi cuvinte al căror merit este frusteţea ideilor („am fost de dreapta, am fost de stînga, acum mă bălăngăn“ – Dan Perjovschi, interviu de Ioana Calen în

). Acest merit pare să fie în acelaşi timp şi o barieră, publicul suspectează mereu sensuri ascunse în desenele sale, este neîncrezător în accesabilitatea lor („Dacă nu eşti pregătit cultural să vezi, nu vezi, pur şi simplu“), nu poţi desena pur şi simplu pe ziduri, deşi asta nu a fost nici o problemă la MoMA în New York sau la Centre Pompidou din Paris. Aşa că marile muzee din lume şi puştii de 12 ani îl înţeleg şi îl apreciază, pentru ei ceea ce face el e artă, una complexă, nu însă şi elitistă, nu e numai pentru cei ce au citit toată biblioteca din Alexandria, ci pentru toţi cei ce trec pe stradă în timp ce el desenează şi un pic după aceea, nu foarte mult timp, pentru că arta lui dispare „ca insectele efemeride, căutaţi pe net“. 

„Zidul ăsta e un spectacol gratuit“ este unul dintre primele

-uri ale lui Perjovschi la Sibiu şi condensează multiplele valenţe ale performativităţii sale. Perjovschi face din perete o scenă, notaţiile sale sînt replici şi acţiuni, au teatralitate şi ţi se agaţă de creier. Artistul modifică funcţia zidului, din element construit în element pe care se construieşte (suport pentru artă), înlocuindu-i dimensiunea finită cu una provocatoare, de generator de dezbateri. Perjovschi îşi exercită pe zid gîndirea critică, „artă cu tendinţă, artă angajată“, zice el în timp ce captează realitatea cu picătura şi o contextualizează, conectînd idei, actanţi şi acţiuni, deconspirîndu-le dependenţa, vizibilă numai din carneţelul roşu. 

Pe zidul sibian, Perjovschi abordează trei teme: politica (include aici socialul şi activismul: „PARCARE / PARC N-ARE“), arta (şi consumul ei – mai multe hoteluri strigă: „VREM CULTURĂ“) şi identitatea locală („PERIFERIE, MARGINE, MĂRGINIME – Centrul e acolo unde se întîmplă ceva“). De la macro la micro, de la artă la „politicianură“, de la opţiuni personale („Brukenthal, baronul meu local“) la decizii globale („REVOLUTION ON/OFF“), de la certitudini („Avem mii de minute gratuite ca să nu ne spunem nimic“) la nedumeriri („THE DIRECTOR DIRECT, THE ACTOR ACT AND THE PUBLIC? THE PUBLIC… PUB“). O permanentă atitudine de frondă, nu gratuită şi nu din principiu, ci motivată şi asumată, îl face să fie mereu

, precum Radu Afrim în teatru sau Centrul Naţional al Dansului între instituţiile de cultură, deşi e recunoscut peste tot în lume şi probabil e cel mai cunoscut artist vizual în România, de unde şi afirmaţia „Păi, eu sînt alternativ în

“ (interviu de Marius Chivu în

Perjovschi captează protestele împotriva exploatării miniere de la Roşia Montană („Uniţi (ne) salvăm“), alegerile prezidenţiale din 2014 („AVEM PRÄSIDENT“), problematizează relaţiile din teatru, sistemic chestionabile („Teatru clasic – teatru contemporan“), actualitatea terifiantă („Je suis Charlie et Ahmed – FREEDOM OF EXPRESSION“, „cu accent pe

“) sau filosofia vieţii contemporane („EXIsT“). Perjovschi e Brecht prin activism, Grotowski prin „sărăcia“ mijloacelor de expresie şi Urmuz prin limbaj („CÎŢI CAI PUTERE ARE CARUL CU BOI?“). Generos, artistul a invitat în anii trecuţi alţi artişti să performeze pe zidul său şi aşa a apărut, sub nu ştiu a cui semnătură, „icoana“ lui Farid Fairuz („Farid vine!“), personajul cel mai apropiat de Perjovschi,

-ul călător al coregrafului Mihai Mihalcea, a cărui gîndire critică ia forme verbale comic-agresive, o identitate performativă iritant lucidă şi vocală. Nimic mai aproape de Perjovschi decît această persoană-personaj, real-imaginar, agresiv-vulnerabil, conştiinţă publică subiectiv-obiectivă. 

„Cel mai greu este să expui în oraşul în care locuieşte mama“, zice Perjovschi care e sibian şi în atelierul/casă/cub pe care îl deţine la marginea oraşului are o arhivă de artă contemporană, documentată de soţia sa, artista Lia Perjovschi. Încet-încet, a cucerit-o însă şi pe mama, după ce a obţinut mai întîi admiraţia colegelor ei. Teatrul sibian a produs un album bilingv (englez-francez),

lansat în FITS 2015, care arhivează efemerul lucrărilor artistului pe zid. Cartea se va găsi din toamnă în librării.

Ploaia şterge o parte din desene pînă a doua zi, pe cele de sus, neprotejate, aşa că fragmente de cuvinte şi fragmente de omuleţi Gopo se arată în jumătăţi de statement-uri. Dar Perjovschi ia scara şi desenează, ziua sau noaptea, peste resturi de idei rămase de ieri sau din anii trecuţi. O istorie peste altă istorie. „ISTORIE/ISTORII“.  

Oana Stoica este critic de teatru.  

Foto: A. Bulboacă