O perspectivă subiectivă asupra FNT 2015

● Festivalul Naţional de Teatru, Bucureşti, 23 octombrie – 1 noiembrie.

Al doilea an din al doilea mandat de selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru pentru criticul Marina Constantinescu a adus o configuraţie a evenimentului care se apropie de ideea generală de „naţional“. Mă refer atît la selecţia spectacolelor – o varietate, stilistică şi tematică, de performance-uri, cu adresabilitate la fel de variată –, cît şi la evenimentele adiacente – expoziţii, conferinţe, lansări de carte – ce vizează teoria, analiza şi memoria teatrului. Pus sub semnul „conflictului“, FNT a invitat în secţiunea străină, alături de spectacolul suedez

, creat pe textul Gianinei Cărbunariu de Sofia Jupither, alte două spectacole care vorbesc despre realităţi agresive,

, regia Vladimir Pankov, coproducţie a Festivalului Internaţional de Teatru Cehov de la Moscova şi a Festivalului Internaţional de Teatru de la Edinburgh, şi

, regia Luk Perceval, produs de Thalia Theatre din Hamburg. Marina Constantinescu scrie în caietul-program al FNT despre „o lume agitată, frămîntată, tranşată de tot felul de conflicte, pericole, războaie, terorism, minciună, lene, ură, invidie, crimă“ , dar şi despre „o Românie halucinantă. Vie şi amorţită, europeană şi provincială, modernă şi conservatoare. Am văzut o Românie despre care, de fapt, nu prea vorbeşte nimeni“. Aici se remarcă o absenţă din FNT: aceea a spectacolelor care vorbesc exact despre această Românie. Facţiunea social-politică din teatrul românesc, cea care produce performance-uri care investighează realitatea locală, nu se regăseşte în această ediţie, deşi acolo ar fi fost de găsit spectacolele care se subsumau cel mai bine problematicii ridicate de selecţioner. 

Apoi, artiştii independenţi au înregistrat în ultimii ani cîteva succese notabile, de la chestionarea sistemelor trecute şi prezente la promovarea literaturii contemporane autohtone, dar continuă să fie o absenţă în evenimentele de anvergură (Premiile UNITER, FNT), unde excelenţa pare a fi observată doar în formatele performative clasice, eventual instituţionalizate, nu şi la demersurile care se construiesc în timp. Tendinţele artistice nu sînt luate în seamă, nu se valorizează direcţiile noi, valoarea apreciată este strict legată de discursuri individuale. Aceasta este o caracteristică a evenimentelor de top, tributare unei perspective asupra teatrului ce devine pe zi ce trece tot mai desuetă. Astfel, în FNT au fost prezente spectacole independente care se pot înscrie cu uşurinţă în tiparul

, ceea ce le diferenţiază fiind doar modul de producţie, nu conceptul. Unele dintre ele sînt excelente (

, regia Sînziana Stoican, la Unteatru) şi nu valoarea acestora este în discuţie, ci evitarea constantă a apropierii spectacolelor social-politice (unele discutabile ideologic) de fie¬furile teatrale. Nu cred că teatrul poate refuza/ignora spectacolele inconfortabile, nici că focusarea pe

poate opri inovarea teatrului la graniţa ţării. Şi nu este vorba doar despre FNT, ci despre întregul peisaj teatral românesc care se separă nu în buni şi răi, de stat şi independenţi, sau conservatori şi avangardişti, ci în cei care sînt atenţi la lumea contemporană şi cei care trăiesc într-un balon de sticlă. 

Dincolo de asta, FNT s-a constituit într-o imagine obiectivă a producţiei teatrale din ultimul an. Mi se pare mai puţin importantă valoarea spectacolelor şi mai mult ce teme şi stiluri sînt abordate. Care ne sînt nevoile, preocupările, neliniştile. Ce ne bucură sau dezgustă. Ce alegem azi cînd mergem la teatru. Desigur, viziunea este a artistului fără consultarea spectatorului, asta fiind o problemă cronică în artele spectacolului de la noi: lipsa de prospecţie privind nevoile (nu dorinţele) publicului, astfel încît între ceea ce se vede pe scenă şi spectator este de multe ori o fractură (cea pe care o identifică Marina Constantinescu în fragmentul citat mai sus). 

Ceea ce nu are FNT este o idee specifică în legătură cu „naţional“: o viziune proprie, lucidă, extrasă din toată realitatea performativă din România, incluzînd aici filonul social-politic şi al teatrului educaţional. Pe de altă parte, o selecţie locală mai restrînsă – în acest an, au fost 44 de spectacole – ar fi permis invitarea mai multor spectacole străine. Acesta este alt capitol discutabil: producţiile internaţionale sînt absolut necesare pentru cunoaşterea şi conştientizarea direcţiilor artistice din afara ţării, pentru a ieşi din perspectiva strîmtă a ţarcului propriu. Mi se pare mult mai important să vedem spectacole cu estetici şi tematici noi decît să vedem multe spectacole de aceeaşi factură, mai mult sau mai puţin reuşite. Şi aici e discutabil conceptul de „naţional“ la care face referire acest festival. „Naţional“ pare a fi sinonim doar cu o prezenţă exhaustivă, nu cu o perspectivă asupra tendinţelor artistice naţionale în raport cu nevoile publicurilor.

Pentru mine, a fost importantă zona teoretico-analitică şi de memorie a teatrului (cărţi, expoziţii, proiectul Cristinei Modreanu & Co de resuscitare a istoriei Teatrului de Comedie –

etc.), un inventar al activităţii extra-scenice, importantă mai ales pentru specialişti. Despre o parte dintre spectacolele selecţionate în FNT am scris deja. Altele vor face obiectul unor articole viitoare. Iar pe unele nu le-am văzut din cauza programului aglomerat. De ceva vreme, oferta culturală este în creştere, pe de o parte datorită dezvoltării normale a industriilor creative, pe de altă parte datorită candidaturilor la Capitala Culturală 2021 pe care le-au depus nu mai puţin de 14 oraşe româneşti. Prin urmare, numărul evenimentelor culturale a explodat, deşi, deocamdată, publicul este acelaşi. Dezvoltarea publicului este imperios necesară, dar şi asta este o altă (foarte lungă) discuţie, care include atît strategii pentru atragerea spectatorilor, cît şi schimbări la nivel social-economic (de la orarul de noapte al mijloacelor de transport în comun pînă la creşterea nivelului de trai). 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: M. Ștefănescu, A. Bulboacă