Maşini de spălat vise (II) – Copii teribili

● Bizoni – Fabula urbană #2, după Pau Miró, traducere: Luminiţa Voina-Răuţ, regie, univers sonor, concept video: Radu Afrim, scenografia: Dragoş Buhagiar, coregrafia: Andreea Gavriliu. Cu: Vlad Bîrzanu / Cristina Timbuş, Iustinian Turcu, Ali Deac, Cendana Trifan / Maria Soilică, Ioan Paraschiv, Raluca Iani, Dana Maria Lăzărescu şi actorii din Girafe: Marius Turdeanu, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Ioan Savu.  

Cu

şi

, două piese din

a catalanului Pau Miró, Radu Afrim face la Sibiu o sinteză a stilisticii proprii. Nu este o simplă inventariere a temelor şi simbolurilor obsedante în spectacolele sale, ci o investigare analitică a universului artistic personal. Folosind complementaritatea celor două texte, regizorul a creat un diptic performativ în care subiectele şi esteticile sale se potenţează reciproc, fiecare este negativul celuilalt. Deşi funcţionează independent, spectacolele au un cordon ombilical comun şi acţionează ca un catalizator unul pentru altul. De altfel, personaje dintr-un spectacol se prelungesc în altul: girafele invadează

într-o scenă şi bizonii tulbură fantomatic

în alta. Copiii, bătrînii, femeile însingurate, animalele-păpuşi (forme care concentrează fricile, deopotrivă ale copilăriei şi maturităţii), poematica suprarealităţilor, toate aceste mărci distincte ale regizorului se regăsesc aici într-un context care le descoperă conexiunile şi facilitează explorarea vizualului afrimian. 

Dacă, în

, relaţiile şi grotescul dominau scena, tuşate neliniştitor de apariţia bizonilor – o haită flămîndă care însîngerează un travestit –, în

predomină corporalitatea şi poemul vizual, secţionat de parada unor „girafe“

. Părinţii sterili din

sînt înlocuiţi de orfani. Se predă ştafeta, de la generaţia care trăieşte după canoane (de unde şi necesitatea revoltei) la cea haotică, fără reguli, de la încorsetarea socială a individului la abandonarea lui de către societate. Patru fraţi (Vlad Bîrzanu, Iustinian Turcu, Ali Deac, Cendana Trifan) cresc într-o familie care se descompune după moartea unui copil.  După încercări nereuşite de a accepta pierderea, mama se sinucide, iar tatăl se claustrează cu chitara lui electrică. Copiii trebuie să-şi găsească singuri punctele de reper existenţiale şi explicaţiile pentru toate cîte se întîmplă, aşa că îşi construiesc lumi imaginare în care lucrurile insuportabile din realitatea imediată sînt explicabile şi devin acceptabile (orice poveste este o formă de explicare a realităţii pe înţelesul copiilor). Fraţii dezvoltă un spirit de solidaritate în faţa unui inamic comun (leii – simbol al exteriorului ameninţător –, care fac subiectul celei de-a treia părţi a Trilogiei fabulelor urbane), apar relaţiile competitive în grup, se disociază poziţiile şi se clarifică ierarhia. Abandonaţi de mama (Raluca Iani) care nu face faţă suferinţei şi de tatăl (Ioan Paraschiv) care nu face faţă responsabilităţii, copiii cresc împreună, dar însinguraţi, învaţă să supravieţuiască, nu şi să trăiască. Povestea lor este spusă retroactiv, din perspectiva adulţilor eşuaţi în care s-au transformat, însă rădăcinile acestor ratări sînt în copilărie. Afrim creează destine concrete copiilor: un travestit, o prostituată, un cerşetor. Oameni care nu se (mai) văd, care se dizolvă în peisaj. Această dezagregare identitară la maturitate este surprinsă de proiecţiile din fundal (concept video şi filmări: Radu Afrim, montaj video: Costin Chesnoiu), în timp ce haita copiilor stă în centrul scenei, grupată, împuţinîndu-se treptat. Se pun faţă în faţă două vîrste, una a copilăriei, alta a maturităţii eşuate, cauză şi efect în acelaşi plan. Prezentul conţine trecutul şi viitorul deopotrivă, este o condensare temporală. 

Tribulaţiile bizonilor (unul dintre fraţi desenează copii fără cap) între moartea fratelui, depresia mamei şi tăcerea tatălui sînt intuite printre maşinile de spălat, în penumbra care oferă siguranţă şi care este o formă de intimitate în care fraţii se strîng ca într-o vizuină. Aici intervine rolul major al coregrafei Andreea Gavriliu (a cărei muncă la ambele spectacole este remarcabilă), care dă zvîcniri de animal tînăr corpurilor contorsionate de durere şi reconstruieşte subiectiv repere ale copilăriei, precum cadrele metalice pe care bizonii se caţără cu agilitate sau pe care le folosesc ca leagăn (formule de eliberare a amintirilor şi angoaselor). În fundal curg proiecţiile rotunde, supradimensionate printr-o lentilă, cu fotografii de familie din care nu zîmbeşte nimeni. Trauma familiei-cuşcă a tristeţii produce o inversare în evoluţia „bizonilor“: vînători sălbatici în copilărie (violul travestitului intră în logica exersării instinctului de supravieţuire), ei devin pradă la maturitate. 

Tuşa

a

este constituită dintr-o paradă ironică de personaje care trimit la diverse repere ale realităţii şi ficţiunii. Apare aici cuplul din

, dar şi personajul din

(mai degrabă din spectacolul sibian al lui Radu Nica decît din film), o musulmană care aduce la spălătorie un covor persan etc. Sînt personaje inventate în joacă de actori şi regizor cu o frenezie specifică lui Afrim, căruia îi place la nebunie să propună în spectacole momente cu hemoragii de personaje/situaţii care explorează limitele unui detaliu aparent minor. Este deopotrivă o testare a actorilor (imaginaţia), a publicului (mentalităţile şi gusturile), a spectacolului (rigiditatea/flexibilitatea) şi o necesitate personală a regizorului de a sparge convenţii, inclusiv pe cele stabilite de el însuşi. 

Cu trupa sibiană, rodată în multiple estetici şi metode de lucru, Afrim şi-a reafirmat încă o dată capacitatea de a descoperi actori – Iustinian Turcu, extrem de pictural în copilul-travestit din

, sau Ioan Savu, de o vulnerabilitate bizară în fratele retardat din

– şi de a-i pune pe cei cunoscuţi în posturi surprinzătoare, precum Ioan Paraschiv, care experimentează fragilităţi diferite în cele două spectacole, sau Ali Deac şi Cendana Trifan, care funcţionează foarte bine şi în relaţii, şi în corporalitate. La fel se întîmplă cu Mariana Mihu, Marius Turdeanu şi Raluca Iani, provocaţi să renunţe la propriile formule de joc şi să găsească alte resurse expresive. Se adaugă trupei sibiene Vlad Bîrzanu, excelent în multiple roluri (delicioasă scena de seducţie cu Ioan Paraschiv din cafeneaua pariziană în

), un actor ale cărui mijloace de lucru se află în continuă maturizare. Actorii se susţin unii pe alţii, cei din prim plan în

devin secundanţi în

şi invers. 

afrimiene alcătuiesc un diptic despre dinamica generaţiilor. Girafele – generaţiile conservatoare – sînt devorate de bizoni, noul val anarhist. Esenţializat, girafele sînt părinţii, bizonii sînt copiii. Şi copiii îşi „ ucid“ mereu părinţii. Spectacolele pot fi văzute separat, dar şi împreună ca o epopee suprarealistă despre însingurarea din sînul familiilor şi ruptura dintre generaţii.  

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: R. Afrim