Plecarea lui Barni (II)
Citiţi prima parte aici.
La Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş, Compania „Tompa Mikl’s“, Bányai Kelemen Barna (Barni) joacă în Tihna, spectacolul lui Radu Afrim după romanul lui Attila Bartis. Andor este poate cel mai complex personaj pe care l‑a jucat vreodată. S-a apropiat de el „prin relaţia mamă-fiu. Am o mamă tînără, m-a născut cînd avea 18 ani. A fost dată afară din liceu pentru asta. Părinţii s-au cunoscut cînd mama avea 15 şi tata 18 ani. După trei ani am venit eu. Mama a vrut să se facă doctoriţă, dar nu a mai apucat să se ducă la facultate. Nu m-am apropiat niciodată sexual de maică-mea, ca Andor, dar mă interesează legătura între fiu şi mamă. Mama ştie cînd sînt supărat, chiar dacă sînt la 800 km distanţă, şi mă sună. Ştie. Asta e linia mamei în spectacol. Apoi a fost problema lui Andor cu femeile. Am avut şi eu calvarurile mele cu femeile. La curve nu am fost niciodată, ca Andor, nu am plătit pentru sex“. Zîmbeşte. Şi e prima dată cînd îmi dau seama că pînă acum nu l-am văzut rîzînd, deşi e un om luminos. „Am multe amintiri din care lucrez personajele. Aveam 17 ani, făceam curte unei fete şi ne-a prins ploaia. Eram între blocuri, a ieşit un tip şi ne-a invitat în garsoniera lui, unde avea multe acvarii cu peşti. Era foarte cald, căci peştilor le trebuie căldură. Aceeaşi senzaţie am avut-o cînd am lucrat scena cu Rebeka şi coliviile cu păsări.“
Eszter. „S-ar putea ca în trecut să fi făcut lucruri prin care am traumatizat femei, deşi le-am iubit. Carnalitatea asta din Tihna, sexul, doi oameni (Eszter şi Andor) care se împotrivesc iubirii, dar au o relaţie cărnoasă, cu sînge, muşcături, bătăi… nu sînt omul care devorează, nu sînt posesiv, dar cred că, psihologic, manipulez puţin.“ Tace. Şi brusc. „Cel mai important lucru pe care l-am făcut singur e mutarea la Budapesta (n. red. – unde locuieşte cu prietena lui, Eszter). Trebuia să mă scot din zona de confort. Şi Andor se duce cu valul, fără voia lui. E o curvă cu care şi-o trage în faţa fotografiei mamei ei. E ca o rupere. E complexă chestia asta cu femeile. Pe mine, întotdeauna femeile m-au pus pe drumuri. N-am avut aspiraţii spre teatru, dar am avut o prietenă care mi-a zis că ar trebui să mă fac actor. Alegerile întotdeauna au fost făcute sub influenţa unei femei.“
Tihna. „Cel mai greu în spectacol este reţinerea. La un moment dat îţi vine să ieşi de pe scenă de emoţie. Nu emoţia că joci, ci aceea pe care o simţi jucînd. E atît de apăsător, trebuie să-mi reglez emoţiile interioare. Ieri, în scena cu tăiatul cărnii, simţeam că rup satîrul, dar trebuia să mă abţin. Şi e greu pentru că fiecare relaţie a lui Andor e altfel motivată şi altfel construită. Trebuie să fac distincţie între ele. Mi-a zis cineva că Mama vine acasă divă şi moare bătrînică senilă, Eszter e o fată frumoasă, dar ajunge la azil, nebună, Curva moare şi ea, Éva Jordán… cine ştie ce se întîmplă cu ea. Şi mi-a zis: tu începi aşa cum începi şi sfîrşeşti cam tot aşa. Da, schimbarea la mine nu e aşa de teatrală, dar jucînd spectacolul, am EKG-ul sus-jos.“
Andor. „Cînd vorbesc despre el îmi vin tot felul de imagini în minte. Ştiam că o să joc acum şi de trei zile citesc, am gînduri, vise, mă afectează civil. După spectacol nu-mi vine să vorbesc. Dacă aş fi corect cu mine, m-aş duce acasă. Se zice că actorul se schimbă după aplauze. Eu nu pot. La Tihna îmi trebuie vreo două ore să pun jos toate chestiile astea. Sînt roluri care se termină repede, mergem după aia la o bere, dar la ăsta nu.“
Andor. „Dacă aş fi fost eu regizorul, nu m-aş fi distribuit. Fac un Andor destul de energic faţă de imaginea din capul meu. Cred că el e mai contemplativ. Însă ca spectator m-aş plictisi dacă el ar fi introvertit. Deci trebuia dat puţin volumul mai tare. După premieră simt că sînt într-un fel Andor pentru că personajul pe care îl fac eu e condus de femei. Andor nu are un drum atît de spectaculos ca femeile din viaţa lui pentru că el a fost crescut de această mamă. După munca grea, mîinile se întăresc. Şi cu Andor s-a întîmplat la fel. Nu e un om fără sentimente, dar sentimentele lui sînt tocite. Pînă a ajuns la maturitate, a încasat mult de la această mamă.“
Tihna. „Unii au zis că i-a dat gata spectacolul. Am vorbit cu o fată care a văzut de două ori spectacolul. E OK, a zis prima dată. După o jumătate de an a venit iar şi era terminată, a plîns. În lunile alea în care nu jucasem, cu ea se întîmplaseră multe lucruri şi spectacolul a atins-o altfel.“
Ungaria. „Am vrut să mă găsesc puţin pe mine, căci la Mureş am avut o singură problemă, că oamenii s-au obişnuit cu mine. Nu vreau să par îngîmfat, dar după spectacole nereuşite a venit lumea şi a zis: măi, Barni, ai fost super. Şi eu ştiam că nu am fost super. Erau reacţii care dădeau de mîncare ego-ului ăluia care nu îmi place. Nu mai căutam, nu mai eram surprins. Mutarea la Budapesta e cea mai importantă decizie a mea. Să schimb. O ţară, nu un teatru. Din păcate, tocmai acum s-a întîmplat, cînd am început să lucrez cu Afrim. De cînd aştept un regizor ca el…“
Filmul. „Am făcut un rol mic în De ce eu?, cu Tudor Giurgiu. Ne-am cunoscut acum doi ani la FNT, a venit după Beznă de mină şi a zis că trebuie să lucrăm împreună. După un an, m-a sunat şi a zis că are un rol pentru mine. A venit la Mureş, era şi Emilian Oprea. Tudor a zis că e prea mic rolul, ia să mai scriem ceva. Ne-am apucat noi trei şi am mai scris cîteva replici. În patru ore am făcut scena… Mi-ar plăcea să vorbesc bine limba română, dar pentru că joc în maghiară, se simte accentul. Nu cred că un maghiar poate juca roluri româneşti. Şi pentru actorii români din provincie e greu cu filmul. Nu sînt mulţi ca Tudor Giurgiu, care vine la festival şi vede actori necunoscuţi.“
Plecarea. „Nu am plecat de tot. Dar nu ştiu pînă cînd pot să fiu şi acolo, şi aici. Cred că se va rupe după un timp. Deocamdată vin, conduc opt ore de la Budapesta, chiar mai mult de la Szombathely (n. red. – joacă în teatre din ambele oraşe). Dacă direcţiunea de la teatrul din Mureş vrea să fac spectacole noi, o să vin cu cea mai mare plăcere. Aş vrea să mai joc la Mureş. Aici a fost viaţa mea. Pînă la 33 ani.“
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: O. Z. Rab, A. Gasparik
