Avatarurile eroului contemporan

● Festivalul Internaţional de Teatru NETA, 28 august – 4 septembrie (prima ediţie). Teatrul Naţional Bucureşti.  

Cum Teatrul Naţional din Bucureşti nu avea festival – lucru pe care îl face toată lumea, fie din cauza concepţiei înţepenite că asta ar fi o formă (singura) de a demonstra ce putere teatrală este instituţia în cauză, fie din cauză că finanţatorul (statul) dă cu precădere fonduri pentru astfel de evenimente, cauzele acestei limitări fiind legate de capacitatea, limitată şi ea, a finanţatorului de a înţelege cultura, dar asta este altă discuţie –, a iniţiat anul acesta prima ediţie a Festivalului NETA. 

NETA (New European Theatre Action) este o reţea cu 67 de membri (teatre naţionale, companii, festivaluri) din 19 ţări europene, în special balcanice. Festivalul a adus spectacole focusate pe o temă, „Teatrul – erou al timpului prezent“, selectate de Blagoja Stefanovski, preşedintele NETA, director artistic al Teatrului Mic de Dramă din Bitola (Macedonia), Damir Domitrovici, secretar general al NETA, directorul Festivalului Internaţional de Teatru ExPonto, Ljubljana (Slovenia), şi George Banu, teatrolog, preşedintele de onoare al AICT, profesor la Sorbona (Franţa). Evenimentul este binevenit, avînd în vedere că prilejuieşte o mai bună cunoaştere a preocupărilor teatrale din Balcani.

Din spectacolele vizionate se observă cîteva linii comune. În primul rînd, este vorba despre o realitate locală contorsionată, care afectează populaţia din estul european, scăpată de 25 de ani de comunism, dar purtînd încă sechele, parte dintre acestea avînd o legătură strînsă cu identitatea (mai multe spectacole au ca temă relaţia cu mama sau tatăl, nu doar individual, ci mai degrabă ca perspectivă asupra unei identităţi incerte). Apoi am remarcat formate noi de dramaturgie, postmoderne, cu o structură complexă şi complicată, nu întotdeauna bine conceptualizată. Ambele caracteristici duc la ideea unei perioade convulsive încă în teatrul est-european, de căutare a unei voci proprii. Teatrul din estul Europei se dovedeşte atent şi sensibil la tensiunile din jurul lui, care au rădăcini în trecut şi efecte în prezent, identifică lucid viciile societăţii, dar forma sa de expresie este la fel de accidentată ca realitatea pe care o reprezintă. 

Teatrul Atelier Sfumato (Bulgaria), cunoscut în România cu un diptic după

intitulat

prezentat în Festivalul Internaţional de Teatru Bucureşti B-Fit 2007, a venit cu o poveste contemporană,

creaţie a aceluiaşi binom al companiei, Ivan Dobcev (regizor, dramaturg, cu Stefan Ivanov coautor) şi Margarita Mladenova (regizoare). Spectacolul porneşte de la o realitate, aceea a donatorilor de sînge, oameni săraci şi de regulă romi. Personajul central, aflat în spital, cu o transfuzie de sînge provenit de la trei persoane, suferă un delir în care trăieşte poveştile donatorilor. Şi poveştile acestea sînt exemplare pentru un univers contemporan pe care, în cel mai bun caz, îl ignorăm: violenţă domestică, trafic de persoane, copii ucişi sau abandonaţi, abuz psihic şi fizic. Poveştile sînt reale, documentate de autori şi sînt excelent redate printr-o tehnică folosită de Sfumato şi în

: rostirea monologurilor pe o singură expiraţie, lungă, ceea ce dă intensitate vorbirii şi o anume agresivitate interogativă, care trezeşte publicul. Începutul, cu trei bărbaţi fără mame şi trei femei cu bebeluşi în braţe, pe care îi vor abandona, toţi etnici romi, focusează povestea într-un stil brechtian poetic, cu text şi un cîntec live, reluat în diferite orchestraţii, ambele extrem de puternice. Continuarea însă complică textul cu referinţe culturale (de la antici la Cioran), argumentate, dar nenecesare şi cu un limbaj preţios care sufocă frusteţea mărturiilor reale. Cu toate acestea, spectacolul creat de Sfumato rămîne unul dintre cele mai puternice din festival.

, spectacol creat de regizorul Branko Brezovec după romanul lui Robert Musil,

coproducţie a Companiei Eurokaz, Academiei de Arte Dramatice din Zagreb şi Companiei Domino (Croaţia), dinamitează naraţiunea de-a dreptul. Spectacol despre adolescenţă şi trezirea primelor impulsuri sexuale (homosexuale), conectate cu agresivitatea, conştiinţa puterii şi exersarea violenţei asupra celor vulnerabili (tot o problemă de identitate), este bazat pe o construcţie dramaturgică postmodernă, cu accent pe mişcare. Partea a doua inversează naraţiunea primei părţi pe fondul scenei finale, parodiate, din opera

de Wagner. Aici pare a fi problema spectacolului: gratuitatea dinamitării arhitecturii dramaturgice a părţii secunde care nu se mai leagă, în nici un fel, de prima. Nu contest un anumit farmec al montării, nici incisivitatea şi riscul asumat (nuditate frontală, live şi video, pe care se exercită curiozităţile adolescentine), dar ar fi fost de preferat ca sincopa dramaturgică să aibă sens. Altfel, putem face orice pe scenă, miza ar fi să şi însemne ceva. 

(de Gabriele Vacis, Teatrul Cantieri Teatrali Koreja din Lecce, Italia) este spectacolul care pune cel mai clar problema identităţii est-europene, cu şase actriţe din diferite ţări care îşi investighează paternitatea, nu doar cea fizică, directă, ci şi pe cea politică, raportarea la trecutul comunist şi foştii secretari generali de partid (tătucii popoarelor – Brejnev, Tito), divizarea naţiunilor după comunism şi conflictele interetnice care au separat prieteni şi cupluri etc. Cu o structură mixtă, care combină teatrul cu performance-ul, spectacolul are şi el o problemă, căci dramaturgia nu duce nicăieri, rămîne pur expozitivă şi prin asta impactul este redus.

Cu spectacolul Teatrului Academic de Dramă „Vera Komissarzhevskaya“ din Sankt-Petersburg,

(regia Aleksandr Bargman), se revine la realismul psihologic, pe un text de Ingmar Vilkvist despre manipulare şi efectul de turmă, despre modul în care o mentalitate obtuză, care acumulează antipatia populară faţă de

, devine dominantă şi agresivă, un text cu reverberaţii clare în actualitatea imediată. Un bărbat înapoiat mental locuieşte cu o femeie (şi o iubeşte) cu un trecut întunecat, din care face parte un bebeluş cu handicap, abandonat din acest motiv. Textul confruntă mentalul colectiv cu persoanele cu dizabilităţi şi inventariază reacţiile societăţii, ale familiei şi ale Bisericii în faţa celor cu nevoi speciale, condamnînd ipocrizia socială şi mentalitatea retrogradă. Spectacolul rusesc funcţionează teatral în buna tradiţie stanislavskiană, deşi textul ar fi permis alte abordări interpretative. În plus, un anume gust pentru melodramă, vizibil în spectacol, slăbeşte din vigoarea dramaturgică. 

Asupra spectacolului lui Andry Zholdak,

, care a încheiat Festivalul NETA în aceeaşi notă a identităţii şi relaţiei cu părinţii, voi reveni într-un articol viitor. 

Oana Stoica este critic de teatru.  

Foto: D. Sertovic, S. Varsano