Jocurile foamei
Foamea noastră cea de toate zilele. Text: Peca Ştefan; regia: Ana Mărgineanu, Radu Apostol; scenografia: Gabi Albu; coregrafia: Carmen Coţofană. Cu: Katia Pascariu, Sabrina Iaşchevici, Sebastian Marina, Viorel Cojanu, Raul Stănulescu (la vioară). Centrul de Teatru Educaţional Replika.
Regizorii Ana Mărgineanu, Radu Apostol şi dramaturgul Peca Ştefan au lucrat împreună în spaţii şi formule de producţie diverse. Printre altele, Mărgineanu şi Peca sînt autorii proiectului „Despre România, numai de bine“, o serie de spectacole care scanează realitatea provinciei (Poveşti adevărate complet inventate despre Baia Mare, Cinci minute miraculoase la Piatra Neamţ, Tîrgovişte de jucărie, Sfîntul din Sfîntu Gheorghe). Radu Apostol li s-a alăturat într-un alt proiect, Inside, la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti. Cel mai recent spectacol al celor trei creatori, Foamea noastră cea de toate zilele, funcţionează ca un joc în care sînt chestionate probleme sociale şi artistice. Preferinţa artiştilor pentru folosirea jocurilor ţine nu numai de dinamizarea show-ului, ci şi de accesibilizarea subiectelor care ies astfel din sfera teoretică.
Foamea… este un show-cină în care 40 de spectatori participă la un traseu performativ presărat cu jocuri de societate prin care pot decide asupra modului în care continuă spectacolul. Aflat la intersecţia intervenţiei culturale cu teatrul documentar, Foamea… este inspirat din realităţile categoriilor defavorizate şi, după propria mărturie a autorilor, destinat acestora. Subiectul principal (aparent) tratează ceea ce titlul descrie: foamea la nivel global. Datele statistice arată o irosire uriaşă a mîncării în lumea civilizată în acelaşi timp cu înregistrarea foametei (malnutriţie şi moarte prin inaniţie) în zonele defavorizate. Două sute de milioane de tone de alimente sînt aruncate anual la gunoi, în timp ce, potrivit Naţiunilor Unite, 21.000 de persoane mor zilnic de foame la nivel mondial. Pe acest fundal (care nu este explicitat), spectacolul creează un personaj „real“ care încearcă o utopie: inventarea unei pastile care vindecă foamea. Septimiu Bazilescu Ariston are o aură mitologică: colaborator al americanilor, dar şi al lui Ceauşescu (cu care lucrează la raţionalizarea alimentelor, unul dintre coşmarurile comuniste), a avut o viaţă personală tumultuoasă. Legenda este amplificată de petele albe din biografia sa şi de un testament misterios la citirea căruia sînt invitaţi familia, prietenii şi publicul. Autorii i-au creat lui Bazilescu „credibilitate“, prezentînd în „materialitatea“ lor documente scrise, declaraţii audio şi video, martori (în mediul online există cîteva interviuri cu personalităţi reale – Mircea Toma, Corina Şuteu, Oana Pellea – care l-au „cunoscut“ pe Bazilescu). Personajul beneficiază de o existenţă validată din mai multe surse, iar asta „confirmă“ implicit şi munca sa la idealul eradicării foametei. Deja se ştie că, la finalul spectacolului, Bazilescu se dovedeşte a fi, totuşi, o ficţiune. Astfel, subiectul principal este în întregime ficţional. Documentarea reală făcută de creatorii spectacolului a vizat un alt subiect: oamenii care şi-au pierdut locuinţele în sectorul 4 din Bucureşti (chiriaşii evacuaţi din casele naţionalizate şi retrocedate). Cele două teme converg într-una generală, sărăcia, care apare în spectacol tangenţial în firul narativ principal şi în interludiile de rupere a convenţiei. Este însă acesta subiectul principal al spectacolului?
Se pare că nu. Constructul identitar al personajului Bazilescu este dublat de un construct performativ. Tema foametei este ficţionalizată într-o poveste cu iz telenovelistic: amoruri ilicite, drame familiale, spionaj, dictatori şi filantropi (şi cu actori buni: Sabrina Iaşchevici într-un rol de aristocrată snoabă, Sebastian Marina într-unul de alcoolic frustrat, Katia Pascariu este fata bună de la ţară, iar Viorel Cojanu, servitorul loial şi descurcăreţ, toţi atingînd asumat melodrama). Cu un personaj „real“ care se dovedeşte ficţional şi cu o temă documentată în realitate, dar deghizată gros într-o poveste hiperteatralizată, Foamea… pune în discuţie, de fapt, definirea şi instrumentele teatrului documentar în peisajul teatral general. Un scurt intermezzo în convenţia spectacolului prilejuieşte o dispută: teatrul documentar, social, independent versus teatrul oficial, conservator şi bugetat de stat. Ceea ce se confruntă sînt percepţiile asupra celor două tipuri de teatru, beneficiile fiecăruia şi instrumentele de lucru (în teatrul documentar, ficţiunea poate „juca“ realitatea sau o mistifică? Este nevoie de un realism „curat“ sau simbolurile aduc aceeaşi valoare artistică şi fără proba verităţii? Este mai important demersul/mesajul social decît autenticitatea reprezentării?). Tema teatralităţii în teatrul documentar se accentuează la final, cînd actorii strîng decorul şi îşi schimbă costumele la vedere, cu un firesc care deturnează atenţia publicului de la gestul în sine, iar scena cu personajele sale se transformă, din spaţiu de joc, în spaţiu de dezbatere. Practic, scena este deteatralizată şi actorii, degrevaţi de personaje, invită publicul la o discuţie despre spectacol. Teatrul dispare, lăsînd loc realităţii, ceea ce repune în discuţie relaţia dintre artă şi societate, modul lor simbiotic de existenţă, măsura în care „se hrănesc“ reciproc. De altfel, pe tot parcursul spectacolului, ieşirile regizate din convenţie, teatralitatea asumată a poveştii, identitatea „reală“ a ficţionalului Bazilescu fac ca focusul să fie exact pe delimitarea între documentar şi ficţional.
Anunţat ca o serie de zece reprezentaţii, cu posibilitate de reluare, Foamea… este un spectacol complex ca structură, cu un format accesibil, însă oarecum confuzant. Rămîne de văzut în ce măsură spectatorul percepe mizele spectacolului, dar şi aceste percepţii diferite ale receptorului se subsumează, la rîndul lor, temei centrale, a investigării relaţiei dintre documentar şi ficţiune.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Bulboacă
