Frisoane cu glazură

● Secvenţe şi profile, regia şi coregrafia: Florin Fieroiu, scenografia: Cristina Milea, muzica: Vlaicu Golcea, text: Farid Fairuz. Cu: Georgia Căprărin, Ioana Cheregi, George Dometi, Andreea Gabor, Mihaela Gherdan, Alina Leonte, Alin Stanciu, Radu Tudor, Răzvan Vicoveanu. Teatrul „Regina Maria“, Oradea.  

De ani buni, coregraful Florin Fieroiu lucrează cu regizori de teatru: Radu Afrim, Theodor-Cristian Popescu, Radu-Alexandru Nica, Gianina Cărbunariu. Prezenţa lui umple un gol din teatrele dramatice, atît pentru spectacolul în sine – care dispune în puţine cazuri de mişcare scenică lucrată profesionist –, cît şi pentru actori, care „uită“ să-şi folosească întregul corp, dînd atenţie, de cele mai multe ori, numai vorbirii. Fieroiu urmează direcţia regizorală fără să i se subordoneze, completează conceptul spectacolului, îl dezvoltă, aduce contrapunctul, creează un spaţiu al corpului pe scenă în tabloul general desenat de regizor. Cine l-a văzut vreodată lucrînd ştie că Fieroiu are o profundă înţelegere a dramaturgiei, atît a celei de text, cît şi a celei de spectacol şi că reuşeşte să descopere în actor abilităţi de expresie nebănuite. 

Coregraful a făcut primul său spectacol de autor,

, la Teatrul German de Stat din Timişoara, în contextul directoratului benefic al lui Lucian Vărşăndan, care a adus instituţia bănăţeană în atenţia naţională. În ultimii ani, Teatrul German din Timişoara a devenit unul dintre cele mai active din ţară, cu spectacole inteligente, provocatoare şi cu o trupă energică, din care se tot remarcă talente. Era aproape firesc ca directorul Teatrului German să rezoneze cu ideea unui performance în care cuvîntul este aservit corpului (Teatrul German şi CNDB au lansat de curînd o licitaţie de proiecte pentru un nou spectacol de dans contemporan pe care îl vor produce împreună). 

Un al doilea spectacol de autor,

a fost făcut la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea în toamna anului trecut. CNDB a prezentat acest performance în deschiderea celei de-a doua ediţii a festivalului Like CNDB#1 care se desfăşoară din 14 februarie pînă în 21 martie şi cuprinde spectacole – de la hitul

al lui Farid Fairuz la proaspătul

al Andreei Novac –, ateliere şi filme – documentarul lui Emanuel Vasiliu,

, şi cele din Festivalul One World România, cărora li s-a rezervat o seară înteagă.

Spectacolul orădean a fost adaptat spaţiului de la CNDB, mai mic şi mai puţin tehnologizat decît Teatrul „Regina Maria“. Practic, show-ul a fost reconfigurat în altă paradigmă, căci scenografia şi perspectiva spectatorului s-au schimbat. Fieroiu a dezgolit pereţii CDNB-ului pînă la faianţă (în clădirea temporară care riscă să devină permanentă, Centrul funcţionează în condiţii minimale pentru o instituţie artistică), o nuditate plăcută, care a dat abrazivitate spectacolului, poate amplificîndu-i puţin agresivitatea. 

este o construcţie performativă cu trei elemente: coregrafie, muzică, text. Florin Fieroiu imaginează cinci linii coregrafice paralele – care funcţionează fiecare ca traseu pentru unul, doi sau trei actori – în care corpurile se întîlnesc, se ciocnesc, se atrag şi se resping, se amuşinează, uneori cu senzualitate, dezvoltînd erotismul, alteori din curiozitate, instituind competiţia. Se produc serii de relaţii scurte. În duete, actorii experimentează relaţionarea unuia cu celălalt, provoacă şi răspund stimulilor. Spectacolul funcţionează pe această naraţiune fragmentară, se constituie într-un inventar de reacţii minimal dezvoltate, de intenţii de cunoaştere reciprocă. Este ca şi cum spectacolul nu ar crea un organism funcţional, ci ar expune celulele care îl alcătuiesc într-un puzzle uriaş. Dramaturgia spectacolului vizează o compresie a cotidianului: dorinţe, tensiuni, frustrări, ratări, intenţii dezvoltate între două sau trei personaje. Uneori, cîte un personaj rămîne singur, claustrat în tiparul său de reacţie sau eliberat de orice constrîngere. Din aceste mici compoziţii (fraze coregrafice repetitive), fiecare spectator îşi poate face propria interpretare, care se configurează în jurul relaţiilor interumane şi al alienării urbane, deşi actorii nu interpretează personaje în sensul clasic. Spectacolul are o structură bipolară, este un diptic. La mijloc este o pauză de dramaturgie după care spectacolul se întoarce pe dos, dar asta nu înseamnă că parcurge cu stricteţe, în sens invers, acelaşi traseu din prima parte, ci îşi permite libertăţi, punctînd doar anumite momente. 

Al doilea element montat în acest construct performativ este muzica lui Vlaicu Golcea, un univers sonor care funcţionează simbiotic cu mişcarea, dar îşi păstrează identitatea. Muzica nu este suport pentru mişcare, ci partener. Compus în timpul repetiţiilor, coconul sonor a fost asamblat într-un edificiu cu personalitate care are la bază repetitivitatea, dar într-un flux cursiv care vine ca un contrapunct la discontinuitatea coregrafică. Al treilea element, textul scris de Farid Fairuz (după ce spectacolul a fost gata) şi proiectat în timpul show-ului, are, la rîndul său, o dinamică proprie, autonomă faţă de muzică şi coregrafie. „Textul contextualizează spectacolul“, spune Fieroiu, şi acesta este un diagnostic corect. În mod cert, textul nu explicitează coregrafia, ci o însoţeşte în ritmul său, îi este companion, nu subordonat. Poemul urban (din care am extras titlul acestui articol) urmăreşte haosul gîndurilor, prin urmare este sincopat şi poetic, o coregrafie a cuvintelor care aduce emoţie în acest spectacol abraziv. De altfel, ştiam că Farid Fairuz mînuieşte bine ideile şi cuvintele (un paradox aparent: coregrafii sînt buni vorbitori şi scriitori, argumentează inteligent şi unii au talent literar). 

este un spectacol consistent, poate mai închegat decît

pentru că îi lipsesc timpii de relaxare (cu excepţia cezurii de la mijloc), iar fragmentaritatea generează o permanentă tensiune. Asta îl face mai uşor de perceput de către spectatorii neviciaţi de tipare teatrale, în speciali de cei tineri, receptivi la limbaje performative noi (dintr-un exces de… corectitudine, direcţia teatrului a decis că spectacolul nu este recomandat celor sub 16 ani, deşi nuditatea invocată ca justificare nu există, căci nuditatea presupune organe genitale la vedere, iar în spectacol „se văd“ doar sîni acoperiţi de palme). Astfel, performance-ul deschide apetitul spectatorului spre forme noi de spectacol, educă publicul şi, în egală măsură, actorii. Cu prea puţin antrenament corporal făcut în şcoală, actorii pierd conştientizarea propriei corporalităţi cînd ajung în teatrele dramatice, sub supremaţia cuvîntului. Ceea ce face Florin Fieroiu este să reîmprospăteze instrumentele de lucru ale actorului, făcîndu-l conştient de resursele nefolosite şi eliberîndu-l de corsetul textului.  

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: A. Usurelu, A. Bulboacă