Solilocvii

● Iluzii, de Ivan Vîrîpaev, traducerea: Bogdan Budeş, regia: Bobi Pricop, scenografia: Andreea Simona Negrilă, muzică live: Orlando Buda. Cu: Romaniţa Ionescu, Ioana Manciu, Cătălin Băicuş, Vlad Udrescu. Teatrul Naţional „Marin Sorescu“, Craiova.  

Regizorul Bobi Pricop a impresionat de la debut

prin claritatea viziunii şi acurateţea punerii ei în practică. Artist minimalist ca vizualitate, el preferă să jongleze mai degrabă cu concepte decît cu imagini, iar forţa argumentaţiei transpare tocmai din austeritatea teatralităţii sale. Stilul lui Bobi Pricop tuşează performance-ul ca expresie artistică a conceptelor, este departe de teatralitatea clasică, narativă şi descriptivă. Ceea ce face regizorul pe scenă are întotdeauna legătură cu scriitura, nu numai cu mesajul şi tema unei piese. Pricop este interesat de texte noi şi de scriituri provocatoare, nu neapărat experimentale sau non-narative, cît (din nou) conceptualiste, care obligă la (re)gîndirea arhitecturii unui spectacol. Construcţiile sale performative care desfac textul pentru a-l reasambla într-un concept sînt vizibile în amintitul

dar şi în

şi

Acelaşi lucru, dar cu o mai mare complexitate, face la Teatrul Naţional din Craiova în

, textul deja hit al rusului Ivan Vîrîpaev, în care se deconstruiesc relaţiile de cuplu în paralel cu resorturile structurii dramatice. De aici porneşte şi Bobi Pricop cu spectacolul său, de la arhitectura unui text dramatic care este pulverizată, chestionată şi asupra căreia perspectivele se schimbă continuu. Naraţiunea şi ieşirea din naraţiune, jocul permanent între convenţie şi non-convenţie, dramatic şi non-dramatic aduc piesa lui Ivan Vîrîpaev în zona căutărilor conceptual-stilistice din dramaturgia postmodernă.  

Două cupluri ajunse la finalul vieţii trăiesc un sentiment de incertitudine privind împlinirea afectivă de care au avut parte de-a lungul existenţei, în ciuda sau din cauza mariajelor îndelungate (peste 50 de ani). Posibila iluzie a iubirii, fie ca sentiment canalizat greşit către partenerul de viaţă, fie ca dorinţă ascunsă faţă de altcineva, provoacă o panică

cu reacţii impulsive, declaraţii înflăcărate şi categorice ale căror consecinţe, unele fatale, funcţionează ca un duş rece. Avîntaţi într-o prea tîrzie reconfigurare a întregii existenţe, cei patru încearcă, de fapt, să pună peste banalitatea unei existenţe „normal“ de fericite trăirile extreme ale unor pasiuni mai mult sau mai puţin împlinite. Vieţile lor capătă astfel dimensiuni nebănuite care trezesc, probabil, în fiecare personaj sentimente noi, capabile să le zdruncine blazarea confortabilă a unei mulţumiri casnice de duzină. Ce frapează la textul lui Vîrîpaev în ceea ce priveşte naraţiunea convenţională este uşurinţa cu care personajele se conving că tot ce au trăit pînă atunci – mult timp şi fără dubiu – este complet greşit, este o iluzie. Doar că, la fel de uşor, această revelaţie se dovedeşte a fi, de fapt, iluzia.  

Cele două iluzii care se anulează reciproc sînt conţinute într-un alt joc de oglinzi înşelătoare. Scriitura schimbă mereu perspectiva asupra poveştii prin alunecările din convenţie. Elemente de comic absurd intervin pentru a dezamorsa dramatismul uneori lacrimogen al naraţiunii, dar şi pentru a sparge convenţia, atrăgînd atenţia asupra unei dramaturgii care se ia prea în serios. Textul afirmă nevoia multiperspectivei, a autochestionării, a autoreflecţiei pe toate planurile, de la naraţiune la structură dramatică. Aici a operat esenţial Bobi Pricop în spectacolul său. Emoţia poveştii – orice

lucrează cu afectul receptorului – şi coerenţa naraţiunii sînt intenţionat subminate regizoral. În Sala Atelier a Teatrului Naţional din Craiova, cu o arhitectură brută, un spaţiu industrial ca imagine, dar de dimensiuni reduse şi nu tocmai ofertante pentru spectacolul clasic, Andreea Simona Negrilă a imaginat o scenografie la fel de frustă, patinată, cu o îmbinare de lemn şi metal la care se adaugă proiecţii pe un perete, realizate printr-o filmare

. Toate duc la senzaţia de spaţiu de lucru, de şantier, ceea ce serveşte intenţiei dramaturgului de (de)construcţie narativă şi de convenţie, căci elementele care alcătuiesc un spectacol sînt vizibile. În centru tronează o turnantă de lemn, plasată direct pe podea, cu mecanismul la vedere, atît cel care o susţine, cît şi manivela amplasată la oarecare distanţă astfel încît şi sistemul de pîrghii este vizibil. Întregul mecanism trimite la ideea de dagherotip: actorii, plasaţi pe turnantă cu microfoane şi camere de filmat, se introduc sau scot din scenă unul pe altul, folosind manivela, schimbă perspectivele folosind filmarea

, aduc printre instrumentele de teatralizare un teatru de marionete în 2D, inspirat din benzile desenate. Modalităţile de folosire a turnantei sînt multiple, ca şi unghiurile de filmare, astfel încît pulverizarea structurii dramaturgice şi a celei narative se regăseşte în dinamitarea perspectivelor de percepţie a spectacolului. Asta face din spectacolul lui Bobi Pricop un show coerent în raport cu textul, semn că regizorul a înţeles exact miza acestuia şi a avut inteligenţa şi forţa să îi găsească o expresie pe măsură. Inspirată a fost şi introducerea muzicii

– cu violoncelistul Orlando Buda de la Liceul de Artă „Marin Sorescu“ din Craiova –, care se „adaptează“ schimbărilor de direcţie pe toate planurile, devenind un al patrulea element (după naraţiune, convenţie dramaturgică, viziune de spectacol) (de)construibil pe parcursul show-ului.  

La al treilea proiect la Craiova, după

şi

(unde i-a fost asistent de regie lui Bob Wilson), Bobi Pricop a lucrat cu actori tineri, unii dintre ei de curînd veniţi la Naţionalul craiovean, dar vechi parteneri de lucru ai regizorului (precum Ioana Manciu). Fiecare conturează caracterele pe muchia dintre implicare şi distanţare întrucît ei nu sînt personaje, ci povestitori. Emoţia reţinută a Sandrei este dublată de siguranţa actriţei care o joacă pe Sandra (Ioana Manciu). Inteligenţa (exprimată prin şi cu umor) a lui Margaret are ca revers izbucnirile de furie ambivalente, ale personajului şi actriţei (Romaniţa Ionescu). Alunecarea crispată a lui Danny între corectitudinea conjugală şi atracţia adulterului este susţinută de o anume relaxare a actorului (Cătălin Băicuş), iar derapajul casnic al lui Albert este atenuat de umorul actantului (Vlad Udrescu). Există astfel trei straturi: actorul, actorul din spectacol, personajul. Limitele dintre ele sînt flexibile şi intenţionat confuze. 

Spectacolul lui Bobi Pricop este un excelent exerciţiu despre deconstrucţia iluziei – în text, poveste şi spectacol – şi despre (ne)limitele comunicării. 

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: B. Dănescu