Albă ca Zăpada în livada de vişini

● Vania şi Sonia şi Maşa şi Spike, de Christopher Durang; regia: Horia Suru; scenografia: Maria Miu; cu: Gheorghe Visu, Liliana Pană, Mihaela Rădescu, Ştefan Lupu, Ana Bianca Popescu, Andreea Grămoşteanu. Teatrul Foarte Mic.  

Remixarea textelor clasice sau a universurilor dramaturgilor-

(Shakespeare, Cehov, anticii) presupune aducerea personajelor celebre în actualitate şi confruntarea lor cu problemele omului contemporan. În dramaturgia postmodernă, în care temele din literatura clasică sînt contextualizate în realitatea de azi, se confruntă cel „interpretat“ cu cel care „interpretează“. Există preocupări pentru remixarea unor spectacole/filme pe texte clasice (

-ul americanilor de la Wooster Group, în care regizoarea Elizabeth LeCompte remixa o producţie Broadway din 1964, în regia lui John Gielgud, cu Richard Burton, a fost văzut la Bucureşti în 2010, în Festivalul Internaţional Shakespeare). Recalibrarea textelor clasice în context contemporan – care testează deopotrivă forţa contemporanilor de a reinventa clasicii şi a clasicilor de rezistenţă în timp – are reuşite şi eşecuri, ca orice demers. Dramaturgul american Christopher Durang îşi măsoară şi el puterile cu Cehov, înşurubînd teme şi personaje din tetralogia acestuia în realitatea americană contemporană. Scrisă în 2012, piesa

aduce în prim-plan personaje compilate din

şi

la care se adaugă un personaj antic – Casandra – şi un altul extras din cotidianul american. 

În ceea ce priveşte personajele cehoviene, Durang a combinat mai multe surse. Vanea este unchiul Vanea, dar are şi tuşe din Gaev, Andrei Prozorov, Astrov, Sorin şi Treplev. Sonia este în egală măsură Sonia din

şi Irina din

Maşa este construită aproape integral din Arkadina, are tuşe din Maşa şi vag din Ranevskaia. Nina este Zarecinaia, dar şi Sonia. Casandra este un amestec bizar din personajul antic şi doicile cehoviene (Anfisa, Marina). Spike este un tipar de frivolitate tîmpă din societatea consumeristă occidentală, produs al tehnologiei şi publicităţii, cu pretenţii nejustificate de star. Există în text şi un bal mascat care prilejuieşte travestirea acestor personaje în altele, din benzile desenate ale lui Disney, mai precis în cele din povestea „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici“ – formulă care redimensionează literatura clasică în raport cu cea contemporană. 

Confruntarea tuturor acestor tipologii se face într-o comedie amară – cehovian, cum altfel? – despre familie, îmbătrînire şi diferenţele între generaţii. Miza textului pare a fi aceea a schimbării fundamentale de perspectivă asupra vieţii de-a lungul timpului, ceea ce produce fracturi între generaţii. Cheia este în finalul piesei, într-un monolog lung, bine scris şi excelent jucat de Gheorghe Visu, în care un personaj de vîrsta a doua face o comparaţie, cu tot cu revolta şi frustrările personale, între educaţia, modul de viaţă şi reperele cotidiene ale generaţiei sale şi ale celei prezente. Aceste diferenţe – care includ emisiuni TV sau scris (de mînă şi pe tastatură) – au format diferit oamenii şi au fisurat relaţiile între ei. 

Textul conţine aproape tot inventarul de probleme imobiliare cehoviene: un lac, o casă, o livadă de vişini (mică) ce generează probleme de „întreţinere“ şi determină soluţii radicale. Christopher Durang face o trecere în revistă a elementelor cehoviene, reasamblîndu-le într-o nouă poveste. Trei fraţi (dintre care o soră adoptată) se confruntă, la deplina maturitate (au peste 50 ani), cu frustrări şi resentimente izvorîte în copilărie şi amplificate pe parcursul vieţii. Relaţia cu părinţii – care i-au numit după personajele dramaturgului rus – este principala sursă de nemulţumiri (lupta pentru afecţiunea lor şi apoi pentru îngrijirea lor). Se adaugă dependenţa financiară unul de altul, vieţile personale ratate (din cauze variate), geloziile profesionale. Pe scurt, gunoiul de sub preşul oricărei familii, pigmentat cu cehovisme. Apariţia personajului antic Casandra se face în cheie comică. De altfel, toate personajele sînt deturnate de pe traseul lor original: cele „cehoviene“ ratează drama – există un fel de

iar melancolia cehoviană este oarecum sterilizată –, cel antic pierde tragedia în favoarea ridicolului. Chiar şi alter ego-urile lor din filmul lui Disney pierd romantismul (Albă ca Zăpada, Prinţul), răutatea (Regina) sau comicul (piticii) şi se reconfigurează pragmatic, senzual sau penibil. Ceea ce face Durang este să schimbe perspectiva asupra unor elemente dramatice care au devenit clişee şi să le reconfigureze. 

Tînărul regizor Horia Suru s-a mai întîlnit cu scriitura lui Christopfer Durang cînd a montat

(Godot Cafe – Teatru). Regizorul urmează cehovian textul, construind o reţea de relaţii în care personajele respiră credibil în noile lor trupuri sub carnaţia cărora se ghicesc osaturi diferite. Scenografa Maria Miu a reuşit să facă spaţiul de joc să pară mare, „deschizînd“ pereţii cu iederă. Decorul imaginează realist veranda casei, albă, cu vedere spre lac, în care personajele încep prin a fi cehoviene, dar sfîrşesc bine înfipte în realitatea americană imediată. Maşa (Mihaela Rădescu) este o divă de Hollywood (nu chiar de prim-plan), sexy, elegantă şi obsedată de veşnica tinereţe (probabil botoxată), cu cinci soţi în CV (modelul Liz Taylor), pseudo-fascinată de un tînăr şi viguros aspirant la faimă (Ştefan Lupu) cu un nume de scenă (Spike) şi un comportament extras din reclamele infantile cu gigolo. Sub influenţa vedetismului bombastic al lui Spike, Maşa îşi creează şi ea o atitudine de stea de cinema, dar renunţă la artificialitatea acesteia odată cu renunţarea la Spike. Sonia cea adoptată (Liliana Pană) îşi inventează traume din copilărie şi se victimizează, dar o face cu o doză sănătoasă de autoironie. Vanea (Gheorghe Visu) s-a blazat, se simte inadaptat în prezent, dar umorul încă îi funcţionează. Nina (Ana Bianca Popescu) este fascinată de această burghezie intelectuală în care a ajuns printr-un hazard, dar bunătatea şi bunul ei simţ o fac să nu-şi piardă capul precum ilustra sa tiză (Zarecinaia). Casandra (Andreea Grămoşteanu) e o hippioată întîrziată, pasionată de filozofia new age şi cu tendinţa de a dramatiza orice situaţie, altfel fată bună şi cu umor. Construite cu migală, personajele evoluează firesc, în normalitatea unor limite ale dramei, fără patetisme, fără excese, fără tragedii. De fapt, acesta este sensul textului: regăsite astăzi, personajele clasice se reaşază în tiparul unei vieţi banale. Un spectacol inteligent, cu umor, înviorător pentru scena Teatrului Foarte Mic. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Bulboacă