Textul ca spectacol

● De ce n-o facem în drum? Texte de: Neil LaBute, Claudia Postelnicescu, Bogdan Georgescu, Alexandra Pîzgu, Andreea Borţun, Eugen Jebeleanu, Radu Dragomirescu, Csaba Székely, Alex Popa; regia: Neil LaBute; traducerea: Anca Fronescu. Cu: Conrad Mericoffer, Radu Iacoban, Cristina Florea, Ionuţ Grama, Corina Moise, Liviu Romanescu, Eliza Păuna, Alexandru Ion, Cosmina Stratan. Asociaţia T.E.T.A. & Teatrul ACT  

La ultimele ediţii, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a avut tot felul de idei bune. Una dintre ele a fost invitarea dramaturgului american Neil LaBute în ediţia de anul trecut, pentru mai multe evenimente: proiecţia celui mai recent film al său, urmată de o discuţie cu publicul, un spectacol-lectură şi un atelier de scriere dramatică cu scriitori şi actori. Monoloagele create în cadrul acestui atelier sînt concentrate pe tema singurătăţii şi se configurează în jurul unor momente banale din viaţa personajelor, care dezvăluie însă fracturi existenţiale. Textele au avut o prezentare publică în cadrul festivalului sibian şi s-au dezvoltat ulterior într-un spectacol preluat de Teatrul Act. Pentru spectacol, Neil LaBute a scris şi el un monolog. 

Înarmaţi cu hitul Beatles-ilor „Why don’t we do it in the road“, folosit pe post de copertă, 9 actori şi 9 dramaturgi au structurat un spectacol hiperminimalist, fără decor sau recuzită, cu o construcţie simplă de lumini, menită să-i creeze fiecărui personaj un cadru minim de prezentare. Această austeritate focusează atenţia asupra textelor şi personajelor, în lipsa configurării lor într-un context şi a unor elemente exterioare care să distragă atenţia. Este, într-un fel, o deteatralizare – întoarcerea la cuvînt, abandonarea artificialului, renunţarea la elemente scenice – care exhibă textul şi decupează personajul din poveste, punîndu-l sub lupă, analizîndu-i microscopic pulsaţiile, gîndurile, stările. O scanare în intimitatea unor personaje ale căror frici, obsesii, furii şi dependenţe fac parte din inventarul omului urban contemporan, care se confruntă cu probleme comune, repere ale cotidianului banal – dragoste, sex, boală, ură, maladiv familial, tabuuri, obsesii, despărţiri, abandonuri, curiozităţi sexuale. Sînt personaje aflate într-o rutină a singurătăţii. Poveştile lor balansează între comic şi tragic, dar momentul strict în care se face această disecţie interioară este unul oarecare din seria celor care le consumă, relaxat sau cu încrîncenare, viaţa. 

În textul lui Bogdan Georgescu, ura faţă de tatăl care a abandonat-o înainte să se nască este transmisă genetic de către o viitoare mamă (Cristina Florea) copilului nenăscut, căci „femeile nu sînt singure, ele pot face un copil“. „Fii fericit singur“ îi urează la despărţire iubita unui tînăr sufocat în cuplu (Radu Iacoban). Dar cît ţine euforia „eliberării“? Claudia Postelnicescu creionează traseul emoţional, de la entuziasm la regret, în numai cîteva minute. Alexandra Pîzgu foloseşte spectacolul lui Wajdi Mouawad,

, prezentat la Sibiu chiar în timpul atelierului, pentru a ilustra neliniştile unui tînăr actor (Ionuţ Grama): „la duş şi pe scenă oamenii sînt singuri“. Două monoloage se configurează în jurul corpului maladiv. Alex Popa pătrunde în psihicul unei femei internate într-un spital (Cosmina Stratan) care se confruntă cu sinistra singurătate a aşteptării morţii. La Andreea Borţun, corpul (Corina Moise) devine agresorul fiinţei, pe care o distruge perfid: „un om singur vine la pachet cu tot cortizonul lui“. Sînt şi teme care vizează tabuurile. „Lucrurile interzise sînt mai bune“ zice puştoaica (Eliza Păuna) din monologul lui Radu Dragomirescu, flirtînd într-un club. Eugen Jebeleanu scormoneşte în prejudecăţile mentalului colectiv cu o poveste tragică a unei familii gay în care unul din parteneri (Liviu Romanescu), rămas singur, are dificultăţi în a gestiona durerea. Csaba Székely a imaginat o scenă scurtă, ca o secvenţă cinematografică, în care un personaj uşor ridicol (Alexandru Ion), dat afară din casă de iubitul său, are înţelepciunea unui călugăr budist: „dacă chiar vrei să ştii ce e singurătatea, intră într-o relaţie“. Această replică se leagă de personajul imaginat de Neil LaBute, un bărbat de vreo 30 ani (Conrad Mericoffer), care îşi aşteaptă îndelung iubita mai tînără în faţa unui club, într-o poveste care recalibrează

în zona banalului comic. 

Monoloagele se leagă într-o serie de portrete intime, amuzante sau tulburătoare, dar miza spectacolului este alta şi ţine de modul în care a fost construit.

este un show care demonstrează performativitatea scriiturii. Atelierul de scriere dramatică al lui Neil LaBute a avut o structură binară, dramaturg – actor, o formulă cu un scop precis: dramaturgii au imaginat personaje care „se încarnau“ imediat şi astfel erau confruntaţi cu veridicitatea propriilor texte. Personajele sînt „scrise“ pentru scenă, nu pentru lectură, iar construcţia lor se modifică, se mulează după realitate. Artificialul este exclus, orice notă falsă devine stridentă, iar dramaturgul o poate recalibra imediat. A scrie pentru scenă aşa cum ai picta după model, cam aşa a fost atelierul lui Neil LaBute. 

Dramaturgul american este binecunoscut în România întrucît este unul dintre cei mai jucaţi autori contemporani de la noi. Vlad Massaci şi Cristi Juncu au fost primii regizori atraşi de piesele sale, care au contaminat apoi multe scene independente. Probabil, textele de impact sînt

şi

Stilul lui LaBute este legat de replică, scurtă, tăioasă, scînteietoare. Apoi există un tipar al personajului banal, de serie, cu o (exemplară) gîndire comună care are un traseu surprinzător, răsturnînd paradigma iniţială (impresionantă rămîne imaginea tatălui din

care îşi ucide copilul). LaBute nu mizează pe deghizări ale personajelor, ci pe revelarea celeilalte feţe a personalităţii umane, de regulă, întunecată. 

Nu ştiu cum a lucrat Neil LaBute cu dramaturgii români la atelierul de la Sibiu, dar textele rezultate conţin ceva din stilul dramaturgului american, fără ca patina personalităţii fiecărui scriitor să aibă de suferit.

Avînd ca miză confruntarea dramaturgului cu propriul personaj,

este un spectacol tonic, bine jucat, o colecţie interesantă de poveşti şi personaje. 

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: A. Bulboacă