Paternitate

● Banco do tempo. Creaţie şi interpretare: Romulus Neagu, Tiberius Neagu, muzica live: André Cardoso, lumini: Cristóvão Cunha, producţie: Intruso; Ecaterina Neagu, design grafic: José Cruzio. Festivalul Like CNDB#1.  

Dacă ar fi să reduc la două temele preocupante în dansul contemporan, aş identifica una care explorează critic societatea şi sistemele ei (în România, în perioada de pionierat a activismului, această direcţie a dansului a căpătat funcţie de conştiinţă publică) şi alta care investighează corporalitatea şi intimitatea (în studii introspective). În ambele situaţii, limbajul performativ facilitează viziuni şi expresii profund personale. Practic, spectacolele se constituie în discursuri individuale despre sine şi lume, spre deosebire de teatru, unde abordarea este colectivă, chiar şi în cazul spectacolelor de autor. În teatru, oricît de riguros ar fi determinată de regizor, interpretarea poartă amprenta actorului, în timp ce, în dans, coregraful şi interpretul sînt, de cele mai multe ori, aceeaşi persoană. Supremaţia auctorială este absolută în dans. 

Una dintre cele mai interesante întîlniri pe care le-a prilejuit Festivalul Like CNDB#1 este cea cu Romulus Neagu şi fiul său, Tiberius, în spectacolul

. Stabilit în Portugalia de mai mulţi ani, Romulus Neagu este mai puţin cunoscut pe scena de dans din România. Coregraf, dansator şi profesor, Neagu are o preocupare specială pentru lucrul cu performeri amatori proveniţi din medii sociale cu dificultăţi, cum ar fi persoanele cu dizabilităţi, emigranţii sau cei aflaţi în centrele de reintegrare socială. Aducînd aceste persoane pe scenă şi lucrînd cu ele, coregraful realizează spectacole cu funcţii multiple: de construcţie identitară pentru cei implicaţi (şi de eliberare de sub prejudecata statutului dat de boală sau de starea socială), de înţelegere a diferenţelor sociale pentru spectator şi de apropiere de aceste medii mai puţin dezirabile (se lucrează cu prejudecăţile publicului pentru a obţine acceptarea diferenţelor), de facilitare a dialogului între medii sociale diferite. Practic, Romulus Neagu foloseşte dansul ca pe un canal de comunicare, îi exploatează funcţia terapeutică şi pe cea de liant social. 

face parte dintr-un proiect mai amplu al coregrafului, care explorează într-o serie de spectacole multiplele faţete ale propriei sale identităţi: bărbat, artist, tată. De data aceasta este vorba despre paternitate, prin urmare spectacolul vizează o relaţie, nu un statut. Romulus Neagu îl aduce pe scenă pe fiul său, Tiberius, în vîrstă de zece ani şi cu ceva experienţă în performance-ul contemporan, atît în dans, cît şi în instalaţii performative. Există, astfel, doi actanţi, relaţia dintre ei, un scaun de bar şi chitaristul André Cardoso care produce muzica live. Toate aceste ingrediente funcţionează după un scenariu precis, dar nu rigid, care permite improvizaţia coregrafică şi muzicală. Flexibilitatea dramaturgiei coregrafice se referă la intervenţii în interiorul scenelor, la schimbări de dinamică şi uneori (inclusiv în reprezentaţia de la CNDB) la relaţionarea, fie şi minimală, cu publicul. Muzica urmează coregrafia, deci se mulează pe aceste devieri de traseu, dar respectă tăcerile, pauzele, liniştea (a face ceva împreună poate fi şi a sta / a tăcea împreună), astfel încît senzaţia pe care o emană întregul spectacol, aceea de organism funcţional, nu este afectată. Spectacolul este organic construit, surprinde ambele perspective, a tatălui despre fiu şi a fiului despre tată, dar şi a fiecăruia asupra lui însuşi şi a rolului său în această relaţie. 

Investigaţia identităţii paterne porneşte de la concept. Ce este paternitatea? Ce defineşte un tată? Care este relaţia tatălui cu fiul? O serie de acţiuni se consumă separat sau împreună precum joaca şi jocurile (fotbal, corida etc.) sau contemplarea fiului de către tată. Apare astfel, pe de o parte, solidaritatea, acel sentiment al comuniunii, al facerii lucrurilor împreună, al împărtăşirii timpului. De altfel, Tiberius a declarat că şi-a dorit acest spectacol „pentru a face ceva

cu tata, noi doi“. Pe de altă parte, momentele de contemplaţie pe care şi le îngăduie Romulus Neagu cînd fiul său performează singur sînt profund emoţionante. Se văd atunci admiraţia, grija, duioşia, sentimente copleşitoare pe care tatăl le încearcă privindu-şi fiul. Nu este actorie, nu apar lacrimi teatrale sau atitudini patetice. Este un moment de reflecţie şi de cunoaştere. O scurtă ieşire din scenă a lui Tiberius îi prilejuieşte tatălui un solo al aşteptării întoarcerii fiului în care suplineşte absenţa acestuia printr-un gest tandru: scrie cu sudoarea sa, pe covorul de scenă, numele copilului. Expresie a dorului, gestul materializează legătura fizică şi afectivă dintre cei doi. Un alt joc, cu un scaun de bar, prilejuieşte construcţia unui spaţiu limitat în care fiul creşte ca într-un cocon, ocrotit de tată, dar care este în acelaşi timp şi un teritoriu de explorat şi de depăşit pentru copil. Un spaţiu al siguranţei şi al îndrăznelii totodată. Scaunul devine personaj şi Tiberius îl prezintă la final ca pe un adevărat performer, înclinîndu-l la aplauze. 

Titlul performance-ului, sugestiv pentru conţinutul acestuia, face referire la un concept economic mai puţin cunoscut în România, deşi există tentative de implementare a lui în cîteva oraşe. Banca de timp este un sistem economic alternativ ce foloseşte ca monedă timpul. Practic, se face un schimb de servicii: dacă ajuţi pe cineva timp de o oră, cîştigi o oră credit pe care o poţi folosi ca să primeşti de la altcineva serviciile de care ai nevoie sau ca să ai acces gratuit la anumite servicii publice. Sistemul foloseşte aptitudinile fiecărui om pentru a-i da înapoi ceea ce îi trebuie. În performance, ceea ce îşi oferă reciproc tatăl şi fiul este timp. Timpul petrecut unul cu altul este ceea ce se dă şi ceea ce se primeşte deopotrivă. Timpul din

este unul al cunoaşterii, al contemplării şi al împărtăşirii. Un timp împreună. 

este unul dintre spectacolele marcante din ultima vreme, nu doar pentru că acolo unde există un copil apare şi emoţia, ci şi pentru felul său elegant de a emoţiona. Nu cerşeşte, nu pretinde şi nu cucereşte emoţia, nu este intruziv şi categoric, dimpotrivă, spectacolul are subtilitatea şi delicateţea unui psihiatru cu experienţă, umblă cu pricepere la resorturile ascunse ale bucuriilor şi regretelor personale, lăsîndu-i fiecărui spectator timp să-şi asume şi consume fragilităţile.  

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: F. Carqueja