Carne tremula

Premiile CNDB (11 decembrie 2015).

Aflate la a doua ediţie, Premiile CNDB s-au constituit într-un moment de recunoaştere a comunităţii dansului, de afirmare a identităţii dansului contemporan în context românesc, în ciuda (sau din cauza) eternei crize în care se află acesta. Premiile au oferit ocazia reîntoarcerii, pentru o seară, a Centrului „la adresa din buletin“, după cum a remarcat amfitrionul Paul Dunca, adică în Teatrul Naţional din Bucureşti, renovat şi dotat cu șase săli, în care însă dansul contemporan nu are loc. Hotărîrea Guvernului nr. 1123 din 2004, prin care se înfiinţa Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, cu domiciliul în TNB, nu a fost abrogată, deşi CNDB a fost evacuat în 2011, din cauza renovării teatrului, cu precizarea că nu va putea reveni după terminarea lucrărilor. Ceea ce s-a şi întîmplat fără justificare şi fără ca Ministerul Culturii şi mulţii săi miniştri să găsească o soluţie. Noul ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, a participat la festivitatea din 11 decembrie şi a înmînat un premiu, ocazie cu care şi-a exprimat intenţia de căuta o soluţie la problema Centrului şi a artiştilor din dansul contemporan care „au înţeles că libertatea nu se cîştigă, ci se proclamă“. Frumos spus, dar libertatea proclamată de nenumărate ori de coregrafi nu a adus pînă acum un sediu CNDB-ului. Declaraţia noului ministru al Culturii a reînviat speranţele ca Centrul să încheie perioada nomadă, anormală pentru o instituţie publică, să iasă din minimalismul financiar în care „se lăfăie“ de cîţiva ani, din boemia underground în care şi-a petrecut „efemeritatea“. Combinaţia între statutul de instituţie naţională şi precaritatea materială este păguboasă pentru toată lumea. Nu întîmplător trofeul CNDB reprezintă cărămizi îmbrăcate în foiţă de aur, inscripţionate cu numele cîştigătorilor, în dublu exemplar, unul la posesor şi altul la Centru, astfel încît, în timp, din aceste premii să se poată ridica o casă a dansului. Desigur, metafora funcţionează puternic, dar realitatea ar trebui să o facă inadecvată prin atribuirea unui spaţiu CNDB-ului cît de curînd (altfel, ar mai dura vreo două sute de ani pînă să se adune cărămizile necesare).

CNDB şi-a onorat memoria prin premiul acordat Lianei Tugearu, critic de dans care a înregistrat şi a analizat evoluţia acestei arte de-a lungul a 40 ani. Cele două volume din

constituie o arhivă, unică, a dansului din România. CNDB şi-a onorat istoria prin premiul acordat lui Miriam Răducanu, personalitate fabuloasă, cu o gîndire geometric-poetică, excelînd în improvizaţia coregrafică (mulţi o cunosc din înregistrările cu Johnny Răducanu şi Gigi Căciuleanu). CNDB şi-a onorat prezentul prin premierea Mădălinei Dan, una dintre cele mai active şi surprinzătoare coregrafe (a realizat un maraton de opt ore, Hematopoesis, inspirat de boala pe care a învins-o), a lui Eduard Gabia, al cărui spirit inventiv a marcat evoluţia dansului contemporan autohton, şi a lui Florin Fieroiu, personalitate vizionară a dansului, coregraf, dansator, pedagog, vîrf de atac în insinuarea dansului în teatru şi în dezvoltarea limbajelor performative pentru actori prin folosirea conştientă a corpului pe scenă. 

More than naked. Coregrafia: Doris Uhlich. Cu: Eyal Bromberg, Zinzi Buchanan, Neil Callaghan, Mihaela Alexandra Dancs, Andreea Maria David, Lucia Di Pietro, Ewa Dziarnowska, Stefanie Eisl-Wechselberger, Aleksandar Georgiev, Lotta Maaria Halinen, Katharina Hölzl, Ofelia Jarl Otega, Costas Kekis, Petros Konnaris, Lilach Livne, Milan Loviska, Aloun Marchal, Raul Marquez-Gaitan, Andrius Mulokas, Katarzyna Szugajew, Doris Uhlich.

Invitat la Premiile CNDB, spectacolul

a încheiat efervescent seara. Rezultat în urma unui atelier al coregrafei austriece Doris Uhlich, show-ul cu distribuţie internaţională (din care fac parte două românce, Mihaela ­Dancs, cîştigătoarea unui premiu CNDB anul trecut, şi Andreea David) pune în discuţie corpul ca vehicul pentru memorie, personală şi comunitară. 20 de corpuri goale formează o comunitate diversă, cu forţa şi fragilităţile ei, cu umori şi rateuri, o societate imperfectă şi conştientă de asta. 20 de corpuri activează pe scenă memoria lumii regăsită în carne, în muşchii moi sau în ţesuturile adipoase. 20 de dansatori (plus coregrafa-DJ,  îmbrăcată doar într-o geacă argintie), cu trupuri mai aproape sau mai departe de tiparul de frumuseţe promovat de societate, îşi tremură carnea, îşi scutură membrele, fesele şi sînii, se agită reciproc într-o resuscitare a corpului. Spectacolul porneşte de la un grup eterogen de individualităţi care se tatonează reciproc, cu inocenţă aproape animalică, şi se complică geometric în formule de patru, cinci sau mai mulţi dansatori care îşi folosesc corpurile în arhitecturi imperfecte, determinîndu‑le să se audă, să plescăie, să lipăie, să fîsîie. Sînt sunete comice ale trupurilor care se izbesc unele de altele, dansează, sar, se aruncă şi cad, cu toată carnea bălăngănindu-se (într-un episod din sitcom-ul

nuditatea iubitei exhibată cotidian – chiar şi cînd desface un borcan, cu un efort resimţit inestetic în muşchii abdominali – îl deranjează şi, ca să înceteze, apelează la propria sa nuditate „civilă“, la fel de inconfortabilă pentru privitor). Definitoriu pentru spectacol este refuzul tiparelor de frumuseţe şi al eroticului. Graţia şi  perfecţiunea corpului sînt rejectate. Eroticul este anulat. Nu există senzualitate. După cîteva minute, corpul gol devine costum, se banalizează. Şi aici intervine specificul local, căci publicurile reprezintă segmente din mentalul autohton. În Occident, corpul gol este folosit uzual pe scenă, ca în artele vizuale, în timp ce Europa de Est este încă pudibondă. Astfel, reprezentaţia de la Bucureşti

a reliefat modul în care se raportează spectatorul la nuditate, cît de agresiv sau de comic o resimte, care sînt limitele de toleranţă şi de înţelegere. Zburătăcind multe minţi opace,

a ridicat în picioare un public care a trecut peste propriile reţineri. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Bulboacă