Arta ipocriziei şi ipocrizia artei

● Tattoo de Igor Bauersima şi Réjane Desvignes, regia: Radu Afrim; scenografia: Dragoş Buhagiar; video: Andrei Cozlac. Cu: Ali Deac, Daniel Plier, Emöke Boldizsár, Cristina Juks, Daniel Bucher. Teatrul Naţional „Radu Stanca“ Sibiu, secţia germană.  

„Dacă pasezi publicului răspunderea pentru spectacol, el se gîndeşte la ceva şi tu te-ai scos.“ Replica din

, piesă scrisă de Igor Bauersima şi Réjane Desvignes şi montată de Radu Afrim la Secţia Germană a Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, conţine o bună parte din problematica textului. Piesa face o analiză complexă asupra conceptului de „artă“: ce este arta, accesibilitatea ei, limitele abstractului/conceptualului, diferenţa între artă şi non-artă, frivolitatea artei contemporane, relaţia dintre artist şi public, implicarea publicului în actul artistic, responsabilităţile artistului/publicului etc. Arta în raport cu morala. Arta şi publicul ei. Arta şi artistul. Omul ca obiect de artă. Arta şi banii. Arta şi umanitatea. 

Narativ,

este o comedie neagră cu trei artişti, vecinul lor (personajul „rescris“ de Afrim ca un retardat social, o tipologie pe care regizorul o aduce mereu pe scenă, atras de vulnerabilitatea ei) şi un curator. Cuplul Lea (Emöke Boldizsár) – Fred (Daniel Plier), ea, actriţă, el, scriitor, amîndoi în criză financiară şi artistică, trăieşte într-un apartament minuscul în care a montat un studio de radio cu emisie pe Internet (scenografia lui Dragoş Buhagiar: un spaţiu cubist, dominat de alb în decor şi de culori vii în costume). Ascendenţa ei maghiară şi cea franceză a lui (biografii născocite de regizor) răbufnesc comic în momentele de erotism şi de furie. Vecinul Alex (Daniel Bucher), consumator de ursuleţi Haribo, întregeşte acest menaj. Apariţia lui Tiger (Ali Deac), artist conceptual de succes în America tuturor visurilor şi tuturor posibilităţilor, fost iubit al Leei – detaliu generator de gelozii – produce vii dezbateri despre artă. Căci Tiger arată, la propriu, ca un tigru: tatuajele care îi acoperă tot trupul sînt capodopere ale artei decorării corpului uman şi îl transformă într-un produs artistic, motiv să-şi lase corpul moştenire Leei. Situaţia este întoarsă pe toate părţile, cu argumente morale şi estetice (gîndul se duce ţintă la Marina Abramovici şi la testarea limitelor artei, inclusiv prin punerea corpului său la dispoziţia publicului, înarmat cu obiecte care o puteau ucide, în

). Ce poate fi considerat artă? Între poziţiile elitiste, dar certificate ale cuplului Lea – Fred şi perspectiva anarhistă, provocatoare a lui Tiger există nu numai o distanţă filozofică, ci şi una afectivă, atîta vreme cît argumentele implică manipulare emoţională/sexuală pe care artistul o exercită asupra Leei şi surorii ei, Naomi (Cristina Juks). Dar manipularea lui Tiger este mult mai amplă decît pare la prima vedere. După moartea sa – aparent autoprovocată – într-un accident, Lea şi Fred se trezesc acasă cu corpul lui Tiger, „moştenit“ şi îmbălsămat. E moral să păstrezi un cadavru uman pe post de operă de artă? Se dezumanizează acest corp-obiect astfel încît să devină vandabil? Care este relaţia între artă şi

şi ce rol joacă moralitatea în această relaţie? Moştenirea macabră provoacă însă o a doua schimbare de perspectivă. Lucrarea newyorkeză pe care o pregătea Tiger vizează exact această dispută privind moralitatea artei şi relaţiile umane. Practic, Tiger îşi înscenează moartea şi „moştenirea“ pentru a surprinde reacţiile prietenilor săi, care, înregistrate, constituie noua sa operă. O a treia schimbare de paradigmă scoate povestea din realitate şi o plasează strict în limitele ficţiunii, în romanul lui Fred, lecturat de Lea. Tot acest joc de deconstrucţii este o şaradă între real şi iluzie, între moral, imoral şi amoral, între viu şi video, practic, între adevăr şi manipulare. 

De obicei, show-urile lui Radu Afrim provoacă o analiză dinspre spectacular spre text căci imaginarul regizorului – operă de artă în sine, vizuală şi conceptuală deopotrivă – este atît de puternic încît reclamă primul analiza. În cazul de faţă, regizorul merge în parteneriat cu textul – o scriitură densă, lungă, surprinzătoare, care are nevoie de timp pentru a ajunge la „cestiune“, asta fiind una dintre mărcile lui Igor Bauersima (din păcate, nu ştiu alte piese de Réjane Desvignes) – pe care îl susţine în stilu-i caracteristic. Afrim face un spectacol „de interior“, formulă mai puţin folosită în stilistica personală. Mă refer la lipsa spaţiului imaginar din spectacol, a acelei extrarealităţi care prelungeşte realitatea şi care, împreună cu interioarele, constituie binomul de bază al spectacolelor sale (element specific afrimian). Sigur, există în

un perete de ecrane pe care rulează o serie de proiecţii, inclusiv „accidentul“ lui Tiger şi care funcţionează ca un minimum de extrarealitate, dar poetica rămîne predominant una a interiorului (aşa cum era şi în

(opţiune 9) la Baia Mare). Acesta este un motiv ca Afrim să construiască spectacolul, cu toată demenţa ideilor vehiculate, în limitele realului – de exemplu, scena lungă de început care explicitează relaţia dintre Lea şi Fred de la erotic la conflictual sau momentul în care Tiger îşi argumentează teoriile artistice, „sculptîndu-l“ pe Fred cu un tirbuşon – pe care le mai dinamitează ironic, în joacă (spargerea convenţiei de loc pentru a permite unui personaj să facă un traseu imposibil în logica spaţiului).

Afrim şi-a dovedit şi aici talentul de descoperitor şi şlefuitor de actori. Cel care beneficiază major de aceste aptitudini ale regizorului este tînărul actor Ali Deac, care dovedeşte în rolul lui Tiger o expresivitate bine nuanţată şi forţa unui parcurs complex al personajului, căruia îi susţine veridic toate schimbările de perspectivă.  Ali Deac uzează şi abuzează de corpul său, îi testează limitele, dovedindu-i mobilitatea şi flexibilitatea. Ceea ce face el este un tur de forţă, atît la nivel de corporalitate, cît şi ca actorie clasică, de text. De altfel, toţi actorii funcţionează bine în spectacol: Daniel Plier cu un stil precis, Emöke Boldizsár, comic-haotică şi cu o sexualitate retro, Cristina Junks şi Daniel Bucher pe muchie de cuţit, ea incert îndrăgostită, dar cert nimfomană, şi el cu o candoare între realitate şi prefăcătorie. 

este un spectacol provocator pe tema limitelor artei, moralităţii şi vieţii în vremuri în care singura religie unanim acceptată la nivel mondial este cea a profitului.  

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: D. Dumitru, A. Bulboacă