Terra incognita – radicalismul performativ

● www.org, un spectacol de Kata Bodoki-Halmen (artist), Nóra Csoma (producător rezident) şi Farid Fairuz (mentor). Performer: Kata Bodoki-Halmen. CNDB, Colectiv A.  

Scena teatrală independentă – includ în această formulare toate formele performative de expresie din afara instituţiilor de stat – este în plină expansiune. Conţinutul său, deşi aparent consistent, este încă departe de a atinge variate formule performative, cantonîndu-se covîrşitor în zona comercială. În esenţă, teatrul nesubvenţionat se împarte în cel comercial şi cel de atitudine (cel din urmă vizează gîndirea critică asupra societăţii şi artei, adică politicul şi experimentul teatral). Apariţia teatrului independent în România postcomunistă este strîns legată de nevoia de a face ceva diferit sau care nu era încă acceptabil pe o scenă de stat: teatru social (incipient la mijlocul anilor ’90), texte contemporane (dramaturgia străină a fost promovată întîi în teatrul underground: Neil LaBute, David Mamet, Eric Bogosian, fraţii Presniakov, Evgheni Grişkoveţ etc), formule estetice noi (Radu Afrim a debutat în Capitală la Teatrul Luni de la Green Hours, cu spectacole definitorii pentru stilul său bogat vizual,

şi

, ultimul funcţionînd ca o

– de obicei, vizualul este minimal în zona independentă din cauza spaţiilor mici şi a bugetului, insuficient sau inexistent). Era firesc ca fenomenul performance-ului independent să capete amploare, doar că el s-a dezvoltat preponderent în zona comercială. Teatrul de atitudine, critic cu societatea, exprimentul performativ, noua dramaturgie, formulele estetice inovatoare s-au configurat în zona independenţilor, dar ca o direcţie minoră în raport cu majoritatea. 

Unul dintre lucrurile care lipseşte de pe scena neoficială este radicalismul. Experimentele performative sînt puţine, iar dintre ele, doar cîteva cercetează teritoriile extreme. Pe acest pămînt necunoscut a pătruns Kata Bodoki-Halmen, artista care uimea anul trecut în

alături de Lucia Mărneanu şi care contraria prin trecutul ei, cu studii în alte domenii decît actoria. După propria prezentare, Kata Bodoki-Halmen „a studiat filosofie în Cluj şi teatrologie. N-a terminat nici una. Acum cochetează cu diferite arte performative.“ Personalitate aparte în artele performative, Kata Bodoki-Halmen jonglează cu sunetele – este compozitor, interpret, sound designer –, este atrasă de răsturnarea perspectivelor şi depăşirea limitelor, impunînd viziuni şi limbaje performative neobişnuite, refuzînd tiparele şi renegînd standardele. Toate aceste lucruri intuite în

, unde Kata funcţiona într-o construcţie performativă colectivă, au fost clar dovedite şi asumate în

, performance, rezultat în urma unei rezidenţe acordate de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti şi Colectiv A la Fabrica de Pensule din Cluj. Trebuie să precizez că, în ciuda bugetării sale (la nivelul supravieţuirii şi uneori mai puţin decît atît) de către Ministerul Culturii, CNDB funcţionează atipic pentru o instituţie de stat, fără trupă şi repertoriu, mai mult ca o platformă de artă contemporană decît ca o instituţie, lucru de neînţeles pentru finanţator, de unde şi numeroasele sale conflicte cu acesta. Prin urmare, în ciuda susţinerii financiare a AFCN (instituţie de stat),

, program derulat de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti în parteneriat cu asociaţia Colectiv A este mai degrabă un proiect independent decît unul de stat.

Performance-ul lui Kata Bodoki-Halmen se constituie într-o aparentă interacţiune în timp real cu o

Jessey. Spaţiul spectatorilor este cel în care imaginea fetei de la videochat-ul erotic apare intermediată de computer şi proiectată pe un ecran mare sau perete, în timp ce „clienţii“, întruchipaţi tehnic de producătorul Nóra Csoma, sînt în aceeaşi încăpere cu publicul. Cum este vorba despre un performance

, Kata se foloseşte de specificul locului – spectacolul se desfăşoară în locuinţe private, pe ideea teatrului de apartament, promovată de Jean-Lorin Sterian la Lorgean Theatre, cel care a facilitat reprezentaţiile din Bucureşti, într-o casă de pe strada Mircea Vulcănescu – şi invită spectatorii să se mişte prin spaţiu în timpul spectacolului. Este momentul în care publicul o descoperă pe Jessey în camera alăturată, astfel încît planurile se suprapun: imagine reală, imagine intermediată. Spectacolul se configurează în jurul mai multor teme, dintre care cea mai puternică vizează femeia ca obiect de consum: erotizarea imaginii feminine şi transformarea în marfă a corpului. Spectacolul refuză militantismul, evitînd verdictele sociale şi acuzele politice explicite, se opreşte într-o zonă expozitivă conceptual, care conţine însă o bombă ascunsă. Expunerea corpului performerei în deplinătatea sa conduce la ideea de intruziune în perimetrul personal, de uz public şi abuz asupra intimităţii, la stilul de „viaţa în vitrină“, la generalizarea pornografiei şi a sexualizării. Kata Bodoki-Halmen are o poziţie tranşantă faţă de problema sexualităţii ca marfă şi a femeii ca obiect: defecaţia ca atitudine socială. Bomba din spectacolul lui Kata este scatologică. 

Performance-ul mizează pe explorarea totală a corpului uman şi pe expunerea ostentivă a elementelor interzise sau inacceptabile, de la vagin la excremente. Reimaginarea identităţii – transformarea în

– necesită purtarea unor măşti sociale, de aceea personajul este eminamente ludic, vinde ficţiuni. În acest teritoriu virtual ficţional, Jessey prestează, de fapt, muncă erotică, dar îşi extinde expunerea dincolo de sexualitate, inclusiv asupra memoriei. 

Traseul artistic al lui Kata Bodoki-Halmen, muziciană şi performeră cu viziune şi expresie personale, provocatoare dincolo de limita admisibilului într-o societate conservatoare, pare să fie complet în afara tiparelor performative din România (deşi Jérôme Bel a urinat pe scenă la Bucureşti, gestul nu s-a încadrat în standardele performative locale). Este necesar un astfel de limbaj performativ? Există public pentru acest tip de performance experimental? Experimentul este necesar, fie el radical sau nu, ţine de cercetarea performativă şi duce la dezvoltarea limbajului artistic şi la găsirea unor formate spectaculare noi. Publicul se creează, mai mult, există deja o tipologie de spectator, predominant tînăr, cunoscător al artei contemporane (europene şi americane), care caută acasă performance-uri în forme inovatoare. Kata Bodoki-Halmen oferă un tip de performativitate specială, radicală uneori, ce poate incita, oripila şi debusola în aceeaşi măsură. Absolut imprevizibilă, Kata este o artistă de urmărit. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: N. Csoma