Dragostea în vremea nebunilor

● Folia, Shakespeare & Co, coregrafia: Gigi Căciuleanu, scenografia: Corina Grămoşteanu, muzica: Paul Ilea. Teatrul Metropolis & Fundaţia Art Production.

● Hail Love, un spectacol de Galea Bobeicu, scenografie: Andrada Chiriac. 

Întîmplarea face ca la o lună distanţă să văd două spectacole diferite conceptual, dar care mizează pe mişcare ca performanţă fizică, în coregrafie fixă. Fenomenul este important din punctul de vedere al polarizării existente pe scena românească de dans. Esenţializînd tendinţele coregrafice autohtone, se constată o fractură între constanta baletului clasic şi eclectismul performance-ului hiperconceptualizat (în cadrul căruia limbajele coregrafice sînt diverse). Între cele două direcţii este o zonă rarefiată, cu puţine spectacole în coregrafii moderne, ample ca dramaturgie şi distribuţie, focalizate pe mişcare ca expresie a frumuseţii. Lipsa acestei zone de mijloc a avut consecinţe şi asupra publicului de dans, căruia i-a lipsit o tranziţie între cele două limbaje coregrafice, clasic şi postmodern.

Gigi Căciuleanu este un maestru al mişcării, pe care o gîndeşte geometric, în „volume şi vectori“ (şi o teoretizează la fel, într-o matematică poetică în care vizualizează corpul în mişcare ca pe o structură geometrică în spaţiu, intuindu-i evoluţia şi influenţîndu-i traiectoria, după cum se deduce din cartea sa – Vînt, volume, vectori). Căciuleanu leagă indestructibil corpul dansator de muzică şi literatură, sisteme complexe ale inteligenţei şi emoţiei umane, care se pot exprima şi descifra prin dans. Această asociere este definitorie pentru coregraf, care a practicat-o în mai multe spectacole (Mozart Steps, Carmina Burana, Noche Bach). Recenta premieră de la Teatrul Metropolis – care marchează şi înfiinţarea oficială a trupei sale de dans „Gigi Căciuleanu România Dance Company“ –, Folia, Shakespeare & Co alcătuieşte, împreună cu D’ale noastre (spectacol al Teatrului Naţional Bucureşti), un diptic – cu care se va face un turneu naţional – în care universuri literare diferite sînt explorate prin intermediul corpului. Căciuleanu captează specificul unui scriitor şi îl redimensionează la scară cosmică. Lumea oamenilor este transpusă într-o lume a ideilor prin intermediul corpului. Universul caragialian din D’ale noastre oferă imaginea spumoasă a românismului, a unei anume autoironii naţionale, sănătoasă, atinsă însă de o tuşă de tragism. În Folia..., subiectul analizei coregrafice este Shakespeare, al cărui portret literar se traduce coregrafic printr-o colorată lume a bufonilor. Căciuleanu face teoria bufonului shakespearian în multiplele sale ipostaze: provocator al zîmbetului, autor al încurcăturilor, vocea adevărului, luciditatea melancolică a înţelepciunii, candoarea lumii şi demenţa puterii. Dar ipostaza supremă este cea de Cupidon-bufon, exponentul nebuniei iubirii, dulcea iluzie care face viaţa frumoasă şi lumea suportabilă. Sînt în spectacol şi alte elemente shakespeariene: maleabilitatea genurilor, deghizarea ca mască a lumii, geografii (dansul cu meridianele făcute din jumătăţi de cerc) şi timpuri, rescrise coregrafic în duete şi grupuri care se însăilează din individualităţi nesincrone, dar armonice pe variaţii ale Foliei – dans portughez din secolul al XV-lea, prelucrat de muzicianul Paul Ilea în formule diverse (de la jazz la musical). Costumele Corinei Grămoşteanu, în special tichiile – diferite, dar unitare stilistic –, sugerează esenţializat individualităţile în grup. Dansul este străbătut de texte în varianta originală (în engleză), poate cam multe şi teatral rostite, ceea ce atenuează, din păcate, umorul coregrafiei.

Dansactorii – termen excelent folosit de Căciuleanu – sînt cei cu care a mai lucrat în România, mai vechi sau mai noi. Printre ei, sînt cîţiva remarcaţi de-a lungul timpului în spectacolele sale: Ioana Marchidan, Ştefan Lupu, Lari Georgescu, Arcadie Rusu (aici cameleonic şi ghiduş, pus pe joacă). Dar, cu o dublă distribuţie, ansamblul funcţionează bine, energic şi precis şi ar fi nedrept să nu se remarce exact această calitate, a identităţii de grup construită din individualităţi.  

Pe Ştefan Lupu l-am regăsit în Hail Love (lucrare de disertaţie a coregrafei Galea Bobeicu, realizată în urmă cu doi ani şi reluată de curînd la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti), un construct coregrafic narativ care spune o poveste de dragoste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Este vorba, de fapt, de un triunghi amoros cu o evreică şi doi bărbaţi, un evreu şi un nazist, în relaţia cărora, complicată, pasională, torturantă, se poate citi o dramaturgie a războiului. În spectacol apar o serie de teme: seducţia răului, capcanele războiului, fluctuaţia raportului de putere, paradigma bine – rău, retorica senzualităţii pe fundalul terorii. Galea Bobeicu lucrează naraţiunea cu trupuri care se conectează convulsiv unul la celălalt, în geometrii fluide care produc o sublimare a corpurilor. Coregrafa-dansatoare posedă o imaginaţie de tip arhitectural a mişcării. Actul iubirii dansat cu gambele (restul corpului nevizibil, întins pe covor), relaţia atracţie – respingere dintre Nazist şi Ea, ori un sentiment liniştitor de abandonare în iubire în relaţia cu Evreul – toate sînt pasaje de coregrafie inteligentă şi imaginativă în spaţiu. Bucuria pe care o oferă spectacolul este tocmai această corporalitate geometrică, seducătoare prin fluiditatea ei. Galea Bobeicu este o prezenţă, la rîndul său, fermecătoare, cu un corp longilin şi flexibil şi cu graţia unei dansatoare clasice. Bogdan Iacob (Evreul) susţine expresiv traseul unui personaj echilibrat, care refuză statutul de victimă. Partea cea mai complicată îi revine lui Ştefan Lupu, actor care, prin plasticitatea corporală şi precizia mişcării, construieşte un personaj charismatic, deşi este vorba despre un farmec al răului. Imaginea lui în rolul Nazistului, în costumul de piele neagră, cu privirea tăioasă, este puternică, rece, care se transformă într-una a senzualităţii, a iubirii sublimate în dorinţă şi care deraiază în malefic. Poate că spectacolul acuză o oarecare desuetudine a limbajului prin prea explicita narativitate, dar nu puţine pasaje coregrafice oferă plăcerea dansului ca frumuseţe şi mişcare inteligentă.  

Întărirea acestei zone de spectacol coregrafic contemporan este benefică deopotrivă pentru comunitatea dansului şi pentru public, şi asta pentru că prima îşi diversifică esteticile şi se măreşte prin adeziunea actorilor la coregrafie, iar cel de-al doilea pentru că este beneficiarul direct al unui tip de performance accesibil ca limbaj şi seducător ca imagine.  

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: C. Zincă, D. Ioniţă