Teatrul pămîntului, teatrul protestelor

● De vînzare (Proiectul „Hunger for Trade“, iniţiat de Deutsches Schauspielhaus, Hamburg, în parteneriat cu Teatrul Odeon), un spectacol de Gianina Cărbunariu; scenografia: Andu Dumitrescu; mişcare scenică: Florin Fieroiu; muzica: Bobo Burlăcianu. Cu: Alina Berzunţeanu, Antoaneta Zaharia, Marius Damian, Gabriel Pintilei, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Mihai Smarandache. 

De vînzare este un spectacol greu de prins în programul cultural bucureştean. Programat rar (din motive care includ dificila reunire a actorilor, unii dintre ei angajaţi în alte teatre), show-ul este vizibil mai ales în festivaluri. FNT, Temps D’Images Cluj sau pulzArt din Sfîntu Gheorghe l-au avut în program, situaţie îmbucurătoare, căci primul lucru pe care l-am simţit în legătură cu acest spectacol a fost necesitatea ca el să fie jucat mult şi des. 

Noul spectacol al Gianinei Cărbunariu, curajos, singular ca tematică în peisajul românesc, creat aproape concomitent cu evenimentele la care face referire, este un teatru al oprimaţilor, într-o formulă riguros şlefuită şi multiperspectivată. De vînzare vorbeşte despre diferite tipuri de manipulare, cu acelaşi rezultat: spolierea ţăranilor prin acapararea resurselor care satisfac nevoile primare. Este expusă astfel o formă primitivă de stăpînire şi aservire, care sintetizează formula dominaţiei: puterea aparţine celui care controlează resursele. Cine deţine hrana deţine omul.

Scenograful Andu Dumitrescu a creat un spaţiu care conţine spectatorii, oferindu-le perspective individualizate. Aşezaţi pe baloţi de paie împrăştiaţi în întreaga sală/scenă, spectatorii sînt rugaţi să se mute – şi odată cu ei şi baloţii – în funcţie de configuraţia fiecărei scene. Prin urmare, perspectiva publicului dintr-o zonă nu va fi identică, ci complementară cu cea a spectatorilor din altă zonă, ceea ce trimite la ideea existenţei unei multitudini de adevăruri pe care Gianina Cărbunariu a mai afirmat-o în X milimetri din Y kilometri şi în Tipografic majuscul.

Identităţi recuperate: ţăran şi protestatar

Structurat în cinci episoade, De vînzare se construieşte în jurul temei pămîntului văzut ca posesiune de  valoare, generatoare de profit – pentru unii, resursă de supravieţuire – pentru alţii. Început cu perspectiva noilor latifundiari, corporatiştii agriculturii care urmăresc profitul cu orice preţ (a se citi „produse modificate genetic, utilizarea masivă a pesticidelor“ etc.), dar susţin argumentele bunăvoinţei („pămîntul rămîne tot aici“), spectacolul urmăreşte principiul audiatur et altera pars şi oferă ambele viziuni asupra subiectului. Nici una dintre perspective nu este demonizată sau idealizată (meritul major al Gianinei Cărbunariu, remarcat în toate spectacolele ei, de a nu cădea în păcatul absolutizării). Scena ţăranilor este una dintre cele mai puternice. Venind în consecinţa scenei corporatiştilor, personaje depersonalizate care sînt mai degrabă portavocea manualelor de marketing şi comunicare decît oameni, seria de portrete ţărăneşti este la polul opus, bogată în tipologii care ilustrează ruralitatea în degradare. Pe fondul lipsei de informare şi de resurse financiare, sătenii se cufundă în confuzie şi pasivitate. Caracterele sînt conturate apăsat, cu economie de mijloace. Important a fost aici Florin Fieroiu, coregraf cu lungă experienţă în teatru, care a repoziţionat corpurile în posturi acordate la psihicul personajelor. Actorii – excelentă noua „trupă“ a Gianinei Cărbunariu – trec dintr-un personaj în altul, de la corporatişti la ţărani, ingineri de prospectare sau poliţişti. Nu este timp pentru studii psihologice sau analize caracterologice, dar în ciuda acestui fapt, personajele nu sînt schematice, ci esenţializate, cu o arhitectură complexă, a cărei structură de rezistenţă este dată de folosirea corpului ca vehicul pentru caracter. 

În scena ţăranilor sînt două aspecte importante. Unul este viziunea lucidă asupra satului românesc, univers în derivă, abandonat, spoliat, confuz, cu tendinţe de claustrare în propria mizerie ca refugiu în faţa unei lumi în care nu se regăseşte. Al doilea aspect vizează însăşi tema ruralităţii, neexprimată pe scenă decît în foarte mică măsură şi într-un mod irelevant. Dacă satul maghiar transilvănean, cu specificul degradării sale, şi-a găsit o voce în Csaba Székely şi a sa Trilogie a minelor, satul românesc nu pare a interesa dramaturgii, aşa cum nu-i interesează nici pe policieni (decît în campania electorală). Gianina Cărbunariu face un focus pe lumea satului şi relevă pierderea identităţii ţăranului şi deposedarea de pămînt (lupta pentru pămînt revine ciclic în istorie). Identitatea ţăranului este conectată cu cea a protestatarului. Toamna anului trecut şi primăvara acestui an au fost marcate de protestele împotriva exploatărilor resurselor (gaze şi aur) cu tehnologii nocive pentru mediu. Spectacolul face referire la această realitate imediată (protestele de la Pungeşti au fost aproape concomitente cu perioada de repetiţii). Penultimul descrie – fără să identifice un caz anume, pentru că situaţia este repetabilă pe scară largă – cum explorarea gazelor de şist a fost precedată de luarea în posesie a pămîntului cu japca, de multe ori în complicitate cu primăriile locale. Regizoarea construieşte un conflict pervers, în care ambele părţi au adevărul lor, ele fiind, pînă la urmă, doar pioni într-un război controlat de alţii. Opoziţia la invadarea proprietăţii, care urmează atitudinii resemnat-fataliste din scena ţăranilor, marchează începutul unui traseu al ieşirii din pasivitate, un prim pas la configurarea unei revolte, împlinite în final. Cazul Pungeşti – satul vasluian în care ţăranii au ripostat violent faţă de instalarea forţată a sondelor pentru explorarea gazelor de şist – este prezent în finalul spectacolului, sub forma unui dialog în întuneric între o mamă şi fiul ei, pe fundalul confruntării între ţărani şi jandarmi. Violenţa antrenează violenţă. În război, nimeni nu e înger. 

În mijlocul spectacolului există o scenă – cezură în care se operează ieşirea din convenţie (tot o convenţie şi asta). Actorii repetă un text care se constituie într-o formă de decriptare a manipulării. Un discurs cinic despre controlarea pieţei alimentelor („vom trece peste orice pentru asta“) este susţinut, pe rînd, agresiv şi emfatic (o violenţă poetică), „îndulcit“ cu duhul blîndeţii sau lucid şi dur. Aici mi se pare a fi cheia spectacolului, în devoalarea manipulării care înlesneşte controlul asupra resurselor. Globalizarea pieţei alimentare duce la concentrarea puterii la nivelul cîtorva multinaţionale.

De vînzare este un spectacol periculos de curajos, care pune teatrul în consecinţa realităţii, ca o formă de diseminare şi arhivare a cotidianului. 

Revin cu ideea de început. Acest spectacol trebuie jucat mult şi des.  

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: O. Tibăr