Revolta de garsonieră

• performing for nothing – un performance de Robert Bălan

• Pe culmile revărsării – de Jean-Lorin Sterian, Regia: Alexandru Nagy, Costumele: Toma Costin Cu: Marius Iosif Capotă, George Rotaru, Iulia Dinu, Jonathan Shade, Altan-Dan Safta-Zecheria

În peisajul teatral neoficial, cu diversitatea lui tematică şi performativă, Lorgean Theatre reprezintă o notă distinctă. Caracteristica sa definitorie vine de la spaţiul de joc care este o locuinţă, de multe ori de mici dimensiuni (garsonieră sau o cameră într-un apartament). Transformarea unui teritoriu domestic într-unul performativ necesită regîndirea tipului de performance care trebuie să ia în considerare proximitatea publicului şi posibila interacţiune cu acesta. Teatrul de apartament operează din start cu alte tipuri de prezentare şi reprezentare decît cel clasic: este mai aproape de performance decît de teatru, iar actanţii au nevoie de minimalismul interpretativ al actorilor de film, căci teatralitatea jocului clasic este exclusă în această formulă, în care spectatorul percepe imediat artificialitatea. Scriitura se axează pe replică şi naraţiune scurtă sau pe nenarativitate. În România, acest tip de teatru are la bază motive pragmatice: dorinţa de a performa coroborată cu lipsa sau inaccesabilitatea spaţiilor de joc (costisitoare, destinate altor tipuri de performance sau care şi-au construit tipuri de public inadecvate propunerilor estetice ale solicitanţilor). Jean-Lorin Sterian – adică Lorgean Theatre – a dezvoltat proiectul, antrenînd şi alte locuinţe ca spaţii de joc, după ce mult timp a jucat la el acasă, într-o garsonieră din centrul Capitalei. Ideea a prins contur într-un festival, HomeFest, care s-a desfăşurat în aprilie 2014, în mai multe locuinţe din Bucureşti. Este important de remarcat că există o relaţie antonimică între acest tip de performance şi cel oficial: unul funcţionează în precaritate, cu spaţii mici de joc, improvizate, celălalt are infrastructură şi buget, dar, la nivel de conţinut, raportul este inversat: în timp ce teatrul de apartament dezvoltă formule performative contemporane şi concentrează perspective sociale, teatrul oficial se mulţumeşte să ţină în viaţă forme conservatoare şi să se ţină departe de temele fierbinţi, sociale sau politice.

La început de stagiune, Lorgean Theatre a prezentat două show-uri din Proiectul „Se joacă cu casa deschisă“, finanţat de AFCN. Primul dintre ele îi aparţine lui Robert Bălan, actor convertit la jurnalism şi reconvertit la teatru, în ultima vreme, cînd a produs două performance-uri, unul ca autor total (performer, regizor, dramaturg, scenograf), Sfîrşit (work in progress) şi altul în calitate de regizor, Habemus Bebe. Spectacolele sale au o conexiune directă cu realitatea cotidiană pe care o încorporează şi o filtrează prin istoria personală, pentru a revela apoi o perspectivă individuală, în care se regăseşte însă un public numeros. De la percepţia timpului care schimbă mentalitatea – acel proces de maturizare care, în complicata şi nesfîrşita tranziţie românească, devine un proces de îmbătrînire precoce a unei generaţii surprinse între două sisteme politice, economice, sociale – la statutul de mamă într-o societate patriarhală, performance-urile lui Robert Bălan pornesc de la experienţe personale, pentru a identifica tipare sociale avariate. Este o formă de performativitate critică fără agresivitate, care nu impune soluţii, ci revelează vicii sistemice.

Jucat într-o cameră dintr-un imobil vechi de pe Calea Moşilor („acasă la Alice“), performing for nothing este un show aparent haotic, antisistem, antiautoritate, antisimbol (dar asemănător, nu numai ca titlu, cu acel „show despre nimic“, propus de George Constanza în mult difuzatul sitcom Seinfeld, prin faptul că vizează, în registre diferite, insignifianta existenţă cotidiană). Zonele atacate sînt cele artistice şi politice, în care Robert Bălan demolează ironic idolii momentului. Se produce o deconstrucţie a mainstream-ului, atît în teatru (inventarierea stereotipiilor de joc, printre care emfaza şi patetismul sau parodii de analiză preţioasă), cît şi în politică, unde sînt investigate problemele de mediu, autorul fiind un activist eco (episodul protestar Roşia Montană şi noul trend al primarilor de a distruge parcurile urbane). Robert Bălan oferă o perspectivă asupra spectacolului ca marfă şi asupra clişeelor de succes pe care se bazează scena teatrală din România contemporană. performing for nothing este un discurs performativ împotriva tiparelor de gîndire în artă şi societate, proclamă refuzul de a căuta simboluri acolo unde ele nu există.

Piesa lui Jean-Lorin Sterian, regizată de Alexandru Nagy – Pe culmile revărsării – atinge oarecum aceeaşi temă. Tineri creativi din agenţiile de publicitate practică un joc social, starshitting – defecaţia în casele celebrităţilor, în care intră fraudulos (sau nu). Este o formă cool de revoltă antisistemică, imaginată şi aplicată de corporatişti, care îşi refulează astfel frustrările profesionale legate de frivolitatea, rutina şi derizoriul muncii. Acest atac din interior asupra sistemului izbucneşte pe fondul unui serviciu care acaparează viaţa personală, dar este şi o formă de aliniere la un trend (automatism profesional) şi, în acelaşi timp, apare ca un mod de a exterioriza şi consuma furia. Ideea textului este că mulţi dintre cei care îşi încep cariera contestînd sistemul sfîrşesc prin a face parte din el. Metaforic, este o dovadă de canibalism: sistemul îşi devoră oponenţii, asimilindu-i.

Sub mîna regizorului Alexandru Nagy, personajele devin arhetipuri sociale: conştiinciosul, looser-ul, fata-fluture, omul-Internet şi şeful, un expat care asigură privirea obiectivă, a străinului, dar devine şi ţinta furiei, pentru că este simbolul sistemului. Show itinerant, cu plecare din London Red Cafe şi punct terminus la ZonaD Studio, Pe culmile revărsării este un teatru al revoltelor eşuate, iniţiate din plictiseală, de către publicitarii care-şi vînd inteligenţa şi creativitatea pentru profitul producătorilor de detergenţi şi snacks-uri.

Lorgean Theatre este o formă de contaminare a spaţiului civil cu teatru, de democratizare a artei, de recuperare a performerului şi a spectatorului genuini, neviciaţi de tipare de receptare. În show-ul său, Robert Bălan a folosit sintagma „Teatrul Naţional Lorgean“. Atunci mi-a apărut în minte imaginea unei reţele care să cuprindă apartamentele din întreaga ţară, transformate în spaţii de joc. Acesta ar fi cel mai mare teatru din România.  

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Stoicescu, D. Palimariu