Imaginea frîntă a sinelui
● Romanian Dance Showcase, 28 aprilie – 4 mai, Centrul Naţional al Dansului.
Aflat în plină ofensivă a afirmării identităţii, Centrul Naţional al Dansului – singura instituţie naţională din estul european dedicată dansului contemporan – a organizat Romanian Dance Showcase, o „vitrină“ necosmetizată a scenei autohtone de performance şi dans contemporan la care au privit, timp de o săptămînă, critici şi curatori din centrul şi estul Europei (una dintre dezbaterile evenimentului a vizat rolul şi misiunea unei Case a Dansului – aşa cum este CNDB – în Europa). Fragilitatea dansului contemporan în contextul socio-politic postrevoluţionar – cu referire la continua luptă a dansatorilor pentru fonduri, spaţii, instituţii – a fost tema instalaţiei video Increasing Romanian Dance (prezentată la festivalul de dans contemporan Moving Romania de la Fabrik Potsdam, Berlin, în septembrie 2011), creată de realizatoarea TV Bogdana Pascal, producătoarea unor emisiuni despre artele contemporane, inclusiv dans, la Televiziunea Română. Ecrane pe care curg fragmente din aceste înregistrări sînt amplasate într-un spaţiu minuscul, decorat cu baloane albe. Publicul poate sta oriunde, astfel încît „accidentele“ sînt posibile oricînd. Este o sugestie a efemerităţii care a marcat statutul dansului contemporan pînă acolo încît i-a influenţat esteticile şi tematicile (acel „băi, efemerule!“, sloganul sub care s-a desfăşurat una dintre platformele de dans românesc). Precaritatea financiară şi incertitudinea instituţională, adică fonduri şi spaţii, au determinat pe scena românească de dans nu numai hiperminimalismul, ci şi revolta ca performance.
O expresie a acestei austerităţi hiperconceptualizate este propunerea de studiu asupra publicului făcută de Vlad Basalici. Performance-ul Este ceea ce este testează reacţiile – diferite sau nu – în prezenţa performerului şi a imaginii sale înregistrate. Un subiect real schimbă atitudinea spectatorilor faţă de unul intermediat prin video? Imaginea statică a artistului vizual Vlad Basalici, filmat şi expus pînă cînd publicul cere expres, în orice fel, schimbarea este înlocuită cu prezenţa, statică şi ea, a aceluiaşi performer. Se modifică în vreun fel comunicarea cu publicul? Cum spectatorul român este de regulă, nonludic, nu îi place să interacţioneze (sau este prea inhibat ca să o facă, reminiscenţă a unei pioase şi nesănătoase atitudini faţă de cultură şi a carenţei cronice din învăţămîntul românesc, care nu dezvoltă individualităţi şi nu încurajează atitudini), şi cum invitaţii străini au fost politicoşi, mulţumindu-se să şuşotească între ei, cineva trebuia să intre în jocul lui Basalici. O sugestie a fost să se facă un selfie (cred că a venit din partea Bogdanei Pascal), dar cum autoarea a abandonat-o, am decis împreună cu managerul cultural Ştefania Ferchedău să o punem în practică. Am răspuns astfel chestionării lui Vlad Basalici cu un stereotip, recent intrat în obiceiurile sociale, care cutumizează o formă accesibilă de expresie personală prin care refulează frustrarea anonimatului. Este aceasta o reacţie? Faptul că s-a răspuns unei provocări cu un gest standard reprezintă indiciul unei mase amorfe, al unui public amorţit, nonreactiv? În partea a doua, cu performerul live pe scenă, am repetat selfie-ul. Şi totuşi, nu era acelaşi gest, deşi contextul era neschimbat, cu un public care murmura, dar nu reacţiona (s-a ridicat, totuşi, un spectator nemulţumit, care l-a chestionat, fără succes, pe performer). Două elemente au influenţat selfie-ul: reticenţa noastră de a repeta gestul şi imaginea în sine, care ne arată mai rezervate decît în prezenţa video-ului. Nu ştiu dacă asta îi va fi de folos lui Vlad Basalici în vreun fel, dar mă tem că este una dintre acele puţine reacţii pe care le va primi la propunerea sa.
Probabil cea mai amplă propunere coregrafică din Romanian Dance Showcase îi aparţine lui Florin Fieroiu, care a creat un spectacol de autor la Teatrul German de Stat din Timişoara, unde se află una dintre cele mai bune trupe din ţară, cu actori români şi germani, individualităţi care pot funcţiona impecabil ca grup. Derdiedans este un tablou abstract al feminităţii şi al masculinităţii.
Ceea ce face Fieroiu e să deseneze, cu linii, triunghiuri, dreptunghiuri şi vise, fizionomia interioară a femeilor şi bărbaţilor, indivizi cu personalitate, blocaţi în stereotipuri sociale. Fetele (Ioana Iacob, Daniela Török, Olga Török, Silvia Török, Anne-Marie Waldeck) se construiesc şi deconstruiesc în linii, cu răbdare, sondînd, în elementele definitorii ale feminităţii lor, senzualitate sau maternitate. Personalităţile lor se devoalează în raport cu standardele sociale, asumate ca o uniformă, nu ca o epidermă, prin urmare – contestabile, susceptibile de falsitate. Corpurile se individualizează, se „trezesc“ din solitudine într-un concert corporal. Băieţii (Franz Kattesch, Konstantin Keidel, Georg Peetz, Horia Săvescu şi Radu Vulpe) preferă un moment de improvizaţie, în care jonglează cu limbaje diferite – cifrele şi săruturile sînt cuvinte, un „cimpanzeu“ ţine un discurs (excelent Georg Peetz), iar moartea este o formă de afirmare a teatralităţii. Derdiedans este un spectacol despre corpul care se dezidentifică – finalul aparţine unor costume golite de trup, în timp ce corpurile se anonimizează prin costume neutre. Cine pe cine personalizează, corpul pe costum, sau invers?
În Derdiedans, Florin Fieroiu explorează, fără reguli, omul în raport cu standardele şi convenţiile sociale, care nu îl definesc, ci îl anulează. Aneantizarea sinelui. Afirmarea corpului. Asumarea costumului ca identitate socială. Această instalaţie cu actori şi obiecte casnice (scenografia: Cristina Milea), înăbuşită într-un univers sonor straniu, ca o inimă care bate în ureche (muzica orginală: Vlaicu Golcea), este un mixaj între om şi angoasele sale, o negociere performativă între sinele depersonalizat, forţat să încapă în tipare şi sarcinile sociale. Un performance ca un sistem de pîrghii, în căutarea echilibrului între ceea ce sîntem şi ceea ce societatea pretinde să fim.
Romanian Dance Showcase a fost un succes. Sala „Stere Popescu“ a fost plină pînă la refuz (Parallel a avut o a doua reprezentaţie, neprevăzută, la cererea spectatorilor rămaşi pe-afară la primul spectacol). Publicul a umplut sala la toate spectacolele din Showcase, inclusiv la Derdiedans, prezentat la Teatrul Odeon, într-o seară în care ploaia curgea prin tavan între scenă şi primul rînd, fără ca asta să alunge spectatorii. E semn de sănătate, a dansului contemporan, a CNDB, a artelor performative în general şi a publicului. Centrul continuă ofensiva evenimentelor cu proiectul „Mai CNDB“ (18-29 mai), care conţine o serie de spectacole, inclusiv premiera The Institute of Change.
Oana Stoica este critic de teatru.
