Sofocle, între Freud şi Purcărete

● Oidip. Scenariul original şi regia: Silviu Purcărete; scenografia: Dragoş Buhagiar; muzica originală: Vasile Şirli. Cu: Constantin Chiriac, Ofelia Popii, Diana Văcaru Lazăr, Diana Fufezan, Cristian Stanca, Adrian Matioc, Florin Coşuleţ, Ioan Paraschiv, Eduard Pătraşcu, Pali Vecsei, Emoke Boldizsar, Veronica Arizancu, Cristina Stoleriu, Cristina Ragos. Teatrul Naţional „Radu Stanca“ Sibiu.  

Cînd am aflat că Silviu Purcărete a montat Oidip (premieră în 13 iunie, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Sibiu), un scenariu propriu, după cele două piese ale lui Sofocle – Oedip Rege şi Oedip la Colonos, primul gînd a fost că regizorul s-a reîntors pe un teritoriu familiar, care îl defineşte şi pe care îi place să îl exploreze repetat. Presupunerea este confirmată de artist, care îşi asumă declarat „estetica şaptezecistă“ şi recunoaşte, autoironic, că are „un inventar limitat de imagini şi trecuse ceva vreme de cînd nu mai lucrasem cu acest tip de imagini“ (autoironia şi detaşarea faţă de propriile creaţii, atribute care se regăsesc şi la Alexandru Dabija, constituie semne de sănătoasă luciditate artistică). Vizionarea spectacolului s-a dovedit a fi, totuşi, surprinzătoare, căci Purcărete este şi nu este acelaşi din anii ’90, cînd crea Fedra sau Danaidele. Imaginile din acel „inventar limitat“ sînt prelucrate, reinterpretate, revalorizate estetic, s-a produs o minimalizare a vizualului, reducţie ce operează în favoarea metaforei scenice, care devine, astfel, mai puternică. Există un montaj mai strict decît în anterioarele spectacole cu piese antice, un decupaj al textului care facilitează o naraţiune cu flashback-uri pe o structură cinematografică.

Timpul acţiunii este plasat în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Nu exactitatea este importantă, ci atmosfera stranie, de lume stabilă, în matca ei, asupra căreia planează o indefinibilă senzaţie de rău. Presimţirea dezastrului este inoculată subtil, printr-o combinaţie de scene din intimitatea cuplului Oidip – Iocasta (familie din înalta societate, tributară unui stil de viaţă aristocratic, cu înclinaţii spre opulenţă, purtînd semnele unei viitoare decandenţe, stigmat al păcatelor neştiute) cu unele politice (în care apare corul, orăşeni din anii ’40-’50, îmbrăcaţi uniform, cu fîşuri cenuşii – aici, regizorul se autocitează ironic, accesorizînd bărbaţii cu bastoane, ceea ce trimite la corul din Fedra). Mixul de scene diferite ca atmosferă este susţinut de întreaga construcţie spectaculară, care mizează pe texturi diverse la nivel de scriitură, scenografie şi muzică.

Spaţiul este esenţial şi oarecum neaşteptat. Dragoş Buhagiar susţine că este vorba de un spectacol de autor, în care el a fost doar „pensula care i-a desenat gîndurile“ regizorului. Surpriza vine de la prima vedere: un spaţiu auster, închis, decupat din scenă, ca un teatru de marionete, lăsînd să se vadă doar partea superioară a trupurilor actorilor (excelenta trupă sibiană, fidelă regizorului pentru ale cărui filozofii vizuale constituie un ingredient preţios). Materialul este (sau pare) lemnul frust, nefinisat, care poartă încă urmele îmbinărilor. Uşi şi ferestre, iniţial invizibile, se decupează dintr-un perete. Personajele se deplasează, uneori, cu ajutorul unei benzi care le poartă dintr-o parte în alta, ceea ce accentuează efectul cinematografic, de travelling, dar şi pe cel de păpuşi, „mînuite“ de forţe potrivnice (prezenţa Sfinxului este resimţită astfel ca o autoritate exterioară, deşi el nu apare fizic în spectacol). Un decor nespectaculos vizual, dar semnificativ în conţinut, căci Teba lui Oidip este izolată în acest spaţiu, recluziune necesară în faţa molimei care bîntuie afară (epidemiile au corespondent în natură – ciuma care s-a abătut asupra Transilvaniei, inclusiv asupra Sibiului în 1553–1554 era „anunţată“ de cutremure şi diferite fenomene meteorologice neobişnuite ca expresie a păcatelor oamenilor, pedeapsă divină menită să igienizeze moral – şi implicit fizic – umanitatea). Dezastrul climatic corespunde vinei tragice. În partea a doua, spaţiul se deschide, devine respirabil şi lasă să se vadă fundalul, pe care este proiectată imaginea unui crîng prin care adie neliniştitor vîntul, decor pentru o petrecere cu iz decandent. În prim-plan, Oidip, orb şi obosit, împlineşte ultima parte a destinului său. Este aici, din nou, un amestec de texturi dramaturgice şi vizuale: acea stranietate mişcătoare a peisajului filmat (care contrastează cu urgia din Teba – video Costin Chesnoiu), cina violentă în surdină care aminteşte, cumva, de atmosfera din filmele lui Federico Fellini, prin plasarea personajelor într-o extrarealitate, la limita dintre oniric şi realitate crudă, şi agonia lui Oidip, orb şi olog, incapabil să acţioneze, dar capabil să distrugă.  

Pentru tema muzicală, care captează cumva perfid atenţia şi parazitează auzul, Vasili Şirli prelucrează un cîntec din 1945 compus de Jean Villard – „Cele trei clopote“, care a făcut carieră în anii ’60–’70, inclusiv în topurile americane, sub diverse interpretări. Clopotele fac referire la cele trei momente esenţiale din viaţa omului – naşterea, nunta şi moartea –, dar subiectul sobru este oarecum subminat de varianta germană folosită în spectacol, care sună ca o şansonetă. Este ceva delicat, nepatetic în această interpretare care se suprapune cu scenele liniştite din căminul lui Oidip şi inoculează un soi de relaxare care conţine răul. 

Oidip al lui Constantin Chiriac este o antivictimă. Personajul nu are nimic fragil, este autoritar şi sigur pe el, de unde şi nevoia lui de a şti/controla tot ceea ce îl duce la prăbuşire. Ofelia Popii joacă la dublu: Iocasta – distinsă, senzuală şi Antigona – umilă şi devotată. Distribuirea actriţei în ambele roluri, soţia şi fiica lui Oidip, expresii involuntare ale păcatului, configurează feminitatea ca atracţie maladivă, idee accentuată şi de întruchiparea Eumenidelor ca un vagin uriaş care foşneşte în preajma lui Oidip. Freud îi dă tîrcoale lui Sofocle şi reliefează influenţa nefastă a feminităţii asupra destinului, fără a fi nimic misogin în asta, doar o anume fatalitate a sexualităţii. Desigur, este surprinzătoare renunţarea la ortografierea tradiţională a numelui Oidip. Regizorul declară că a urmat sfatul traducătorilor (Constantin Georgescu, Simona Georgescu, Theodor Georgescu), optînd pentru o formă care se apropie, în acelaşi timp, de original şi de o firească pronunţie în limba română – Oidip, în defavoarea formulei parvenită prin filieră franceză: Oedip.  

Spectacol complex, cu o imagine cinematografică, nu neapărat spectaculoasă, cît conceptuală, Oidip solicită atenţia publicului, fără să aibă interfaţa populară din Faust. Este şi aceasta o formă de provocare.  

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: S. Marcovici