Omul şi ura sa

● Clasa noastră (XIV Lecţii despre Credinţă, Frică şi Iubire) de Tadeusz Slobodzianek, regia: Simona Măicănescu, scenografie: Ruxandra Manolovici, muzica originală: Marius Sireteanu, cu: Ilona Brezoianu/Ioana Chiţu, Mădălina Craiu, Alexandra Buză/Gabriela Sandu, Ionuţ Niculae, Alin Stan, Andrei Cătălin, Costin Dogioiu, Dragoş Olaru, Iany Panait/Rareş Andrici, Alecsandru Dunaev. Teatrul Foarte Mic. 

Jan Klata, unul dintre regizorii polonezi în vogă astăzi, vorbea la un moment dat despre cuvîntul care a provocat „moartea inocenţei în Polonia“. Acest cuvînt este Jedwabne şi desemnează un orăşel în care, în 1941, au murit 1600 de evrei. Vina a fost aruncată asupra nemţilor, dar cercetările au scos la iveală ceea ce memoria colectivă ascunsese cu multă grijă. Jumătate din populaţia oraşului (polonezii) a ucis cealaltă jumătate (evreii), dîndu-i foc într-un hambar. Adevărul istoric, negat la nivel de conştiinţă publică, deşi recunoscut oficial, apare documentat în cartea lui Jan T. Gross – Vecini. Suprimarea comunităţii evreieşti din Jedwabne (Polirom, 2001), care a stîrnit numeroase controverse în Polonia şi a provocat un proces de chestionare a identităţii naţionale şi de repoziţionare faţă de trecut. Populaţia s-a divizat în raport cu acest incident istoric, şocant pentru polonezii de astăzi, care fie au încercat să-l accepte ca o vină istorică şi să cerceteze efectele sale asupra prezentului, fie au refuzat să-şi asume responsabilitatea morală, acuzînd influenţa nazismului. Dramaturgii şi regizorii au integrat dezbaterea despre acest moment istoric într-un demers mai amplu, o investigaţie a noţiunii de polonez, identitate erodată de trecut – al Doilea Război Mondial şi perioada comunistă – şi de transformările prezentului – integrarea în Uniunea Europeană, văzută ca o anulare a identităţii. A fi polonez astăzi pare o necunoscută. Teatrul participă la acest proces de definire naţională şi experimentează multiple schimbări de optică şi estetică în abordarea temelor tabu, precum cazul Jedwabne. Unul dintre cele mai cunoscute texte cu acest subiect este piesa lui Tadeusz Slobodzianek – Clasa noastră, o ficţionalizare a faptului istoric şi o posibilă evoluţie în timp a protagoniştilor. Slobodzianek reconstruieşte, în scene scurte, tăioase, povestea din 1941, cu elemente de biografie reală ale unora dintre personaje, cu reconstituirea masacrului în detaliile lui sinistre (plivitul ierbii cu linguriţele, de către evrei, şi arderea lor, de vii, în hambar) peste care suprapune ficţiune. La Slobodzianek, povestea se petrece într-un microunivers. Personajele – victime şi călăi deopotrivă – descind din aceeaşi şcoală. Cum ajung colegii de clasă de la amiciţie la ură, de la iubire la asasinat, cum se poate parcurge acest proces monstruos de dezumanizare în care omul îşi torturează prietenul sau iubita, cum poate fi răul posibil – asta demonstrează piesa lui Slobodzianek. Ceea ce şochează nu este că într-o comunitate atît de mică, populaţia s-a polarizat în victime şi călăi (asta dovedea şi Lars von Trier în Dogville), ci că acest lucru s-a petrecut în realitate. Mai mult, Jedwabne nu este un caz izolat sau un accident istoric. Sînt zeci de poveşti despre cruzimea oamenilor asupra cunoscuţilor, în timpul războaielor, cînd umanitatea este vulnerabilă la ură. Ceea ce este oribil în această poveste – şi o demonstrează Slobodzianek – e că răul nu încetează odată cu războiul. Odată intraţi în malaxorul istoriei, personajelor le sînt anulate identităţile. După ce istoria a luat o pauză de la marele conflict, crimele au continuat – şantaj, ameninţări, teroare. Ca şi cum, odată ce ai învăţat să torturezi, să ucizi, să trădezi, o vei face mereu. Ca şi cum ţi-ar fi intrat în piele. Ca o a doua natură. Sau ca adevărata natură. Ce face războiul, îi modifică pe oameni sau scoate la iveală adevăratul caracter? Asta este şi disputa în societatea poloneză, între asumarea răspunderii şi refuzul ei, sub pretextul influenţei factorilor externi. Într-o altă abordare a acestui subiect (piesa în două părţi Primarul), Malgorzata Sikorska-Miszczuk descrie un personaj real, primarul oraşului Jedwabne, care, în 2001, a organizat comemorarea evreilor ucişi în localitate, dar comunitatea l-a respins: a pierdut alegerile, a rămas şomer şi a emigrat în Statele Unite, unde şi-a schimbat numele.  

Revenind la Clasa noastră, text de referinţă în dramaturgia contemporană, prima montare în România (din datele pe care le deţin) s-a produs la UNATC anul trecut, în regia Simonei Măicănescu (care semnează şi traducerea, în colaborare cu Delia Herman şi Diana Herman), spectacol care a constituit lucrarea de licenţă a actorilor din anul III de la Actorie, clasa profesorului Adrian Titieni, şi care este preluat acum de Teatrul Foarte Mic. Regizoarea a mers pe ideea livrării textului fără încărcături inutile, reliefîndu-i construcţia filmică, duritatea şi complexitatea naraţiunii. Şocul poveştii este suficient pentru spectator, cel puţin acum, cînd textul este abia descoperit, astfel încît opţiunea pentru austeritatea spectaculară este pe deplin justificată. Spectacolul este rotund, are „coperţi“: la început, personajele sînt aşezate cu faţa spre public, în prim-plan, ca nişte fetuşi; la final, ele sînt în fundal, întoarse cu spatele. Între naştere şi moarte se derulează toată acea serie de derapaje umanitare numită viaţă. Pe parcursul spectacolului, moartea fiecărui personaj este marcată printr-o piatră funerară înfiptă în nisip. În rest – scene seci, dure, ascuţite, care scrijelesc în minte şi înfioară carnea. Tinerii actori configurează cu acurateţe universul convulsiv din Jedwabne, înainte, în timpul şi după al Doilea Război Mondial, o lume din care umanitatea pare să fi evadat, un microunivers cu toate reperele comunitare – un preot catolic, un rabin, fermieri, afacerişti, emigranţi – alterate. Personajele se creionează din cîteva gesturi, mimică sau ticuri verbale, cu o anume parcimonie a instrumentelor dramatice. Actorii funcţionează bine ca grup compact, în care individualităţile se desenează discret, fără tuşe groase. Nu sînt rateuri actoriceşti, nici sclipiri, ci o sumă de individualităţi care formează un corp comun, un organism care respiră unitar, într-o poveste despre răul nostru cel de toate zilele. Clasa noastră este un spectacol auster, care permite textului să lovească, să zguduie atît cît să trezească în spectator teama pentru uşurinţa cu care se poate pierde umanitatea. Este o temă neliniştitoare astăzi, cînd libertatea pare tot mai fragilă şi derapajele extremiste se înregistrează tot mai des. Un spectacol ca un zgomot bizar, care te trezeşte dimineaţa şi îţi lasă o strîngere de inimă pentru toată ziua. Un spectacol care merită văzut. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: S. Popescu