În numele fiului

● Seuls / Singuri – Text, regie, interpretare: Wajdi Mouawad; Dramaturgie: Charlotte Farcet; Decor: Emmanuel Clolus; Costume: Isabelle Larivière; Muzică: Michael Jon Fink; Video: Dominique Daviet; FITS 2014. 

În seria artiştilor consacraţi invitaţi la Sibiu, în Festivaul Internaţional de Teatru 2014, prezenţa lui Wajdi Mouawad a fost prefaţată printr-un spectacol, Incendii, prezentat anul trecut de compania mexicană Tapioca Inn. În acest an, libanezul naturalizat în Canada a fost prezent cu filmul care i-a adus faima, pe un scenariu după aceeaşi piesă, Incendii (regia Denis Villeneuve, nominalizare la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 2011), cu un spectacol-lectură, Ceruri, şi cu o monodramă, Seuls / Singuri, în care este scenarist, regizor şi performer.

Incitant în demersul artistic al lui Wajdi Mouawad este modul în care combină ficţiunea cu elemente autobiografice, într-o investigaţie a identităţii alterate de dezrădăcinare. Plecat din Liban la 8 ani, în timpul Războiului Civil din anii ’70, trăit cîţiva ani în Franţa, apoi la Montréal – ocazie cu care limba franceză devine limba principală şi, prin urmare, motiv de adîncire a dezrădăcinării –, el poartă permanent, în piesele şi spectacolele sale, cîteva teme: războiul, lipsa identităţii, memoria, originea, ruptura între generaţii, pe fondul unor relaţii de familie accidentate.

Este fascinant că Wajdi Mouawad filtrează subiectele prin prisma diformităţii relaţiilor familiale, în special cele dintre părinţi şi copii. Ca şi în Incendii, în Singuri figura tatălui este un punct de reper dureros. În timp ce îşi pregăteşte teza de doctorat despre identitate în solo-urile lui Robert Lepage (starul teatrului quebecoaz), tînărul Harwan află despre accidentul vascular al tatălui său, un libanez emigrat în Canada, cu care are o relaţie torturantă, definită de prînzurile duminicale ritualice, în care acesta îi reproşează, la nesfîrşit, „sacrificiul“ făcut pentru el şi sora sa (părăsirea ţării în timpul conflictului civil din anii ’70, pentru a-i pune la adăpost). Relaţia cu tatăl nu se limitează strict la cadrul familial, vizează identitatea lingvistică – limba maternă, araba este resimţită drept „străină“ – şi „tatăl spiritual“, în persoana lui Robert Lepage, subiect de studiu şi mentor ipotetic (pentru întîlnirea cu care face, fără succes, o călătorie în Rusia). Monologul fiului la capătîiul tatălui în comă răstoarnă acuzele şi resentimentele acestuia, opunînd ideii sacrificiului parental o memorie, posibil alterată, dar care păstrează amintirile unei copilării fericite, ale cărei rămăşiţe au supravieţuit mutării. Nu este singura răsturnare de viziune, cea mai spectaculoasă abia urmează, căci Harwan percepe, de fapt, o realitate inversată. Cel aflat în comă este el însuşi, dar în prima jumătate de spectacol continuă să funcţioneze într-un univers aparent real, pentru a se revela apoi că această perspectivă este distorsionată. Ceea ce el consideră exterior se dovedeşte a fi interior. Prizonier într-un trup care nu îl mai ascultă un timp, pierzîndu-şi vederea (prea facilă sugestia oedipiană), Harwan are un acces de furie creatoare şi recreează, în manieră Pollock (stropind cu vopsea), o pictură la care făcuse referire de mai multe ori, Întoarcerea fiului risipitor de Rembrandt, aflată la Muzeul Ermitaj.

Spectacolul este construit aparent auster, cu un decor minimal (un pat, o valiză, un perete) şi video. Singurătatea performerului este atenuată de jocul cu umbrele prin care se creează un alter ego – în timp ce personajul zace pe pat, umbra sa se ridică şi îi continuă existenţa în altă realitate – şi de voci din alte spaţii, auzite la telefon sau la spital, în starea de comă. Textul polifonic generează un spectacol polimorf, în care Wajdi Mouawad devoalează singurătatea (titlul este intenţionat la plural, dezvăluind serii de singurătăţi) celui care, desprins dintr-o cultură în copilărie, nu se mai recunoaşte în ea la maturitate şi, în acelaşi timp, este o poveste despre abuzul psihic „nevinovat“ în cotidianul familial. Spectacolul suferă de un anume haos dramaturgic, se focusează (prea) lent asupra subiectelor, întîrziind nu atît mult, cît incosistent pe detaliile vieţii de zi cu zi şi ratînd, în acelaşi timp, fructificarea unor elemente şi teme conţinute în text (de la Robert Lepage, a cărui figură nu este folosită în nici un fel, la teza de doctorat, a cărei concluzie, căutată întreg spectacolul, se dovedeşte a fi lirică şi infertilă). Dar nu atît performanţa particulară a acestui spectacol este incitantă, cît universul spectacular şi dramaturgic, în ansamblu, al lui Wajdi Mouawad, în care Singuri se integrează şi căruia îi continuă temele, obsesiile, cu aceeaşi angajare socială care îi marchează stilul (a refuzat Premiul Molière din Franţa, în semn de protest faţă de lipsa de interes a regizorilor de teatru francezi pentru dramaturgia contemporană). Prin revelarea acestor trasee dureroase ale relaţiilor personale, în special cele dintre părinţi şi copii, dramaturgul şi performerul libanezo-canadian chestionează fractura dintre generaţii, vizibilă în modul de gîndire şi atitudine faţă de problemele esenţiale ale lumii, cu precădere faţă de violenţa din zonele de conflict civil, odioasă şi ascunsă, care mutilează caractere şi ucide.

Aceste teme apar şi în Ceruri, a patra piesă din tetralogia Sîngele făgăduielilor (alături de Plaja, Incendii, Păduri), tradusă de Vlad Russo pentru Antologia pieselor prezentate în secţiunea „spectacole – lectură“ a FITS 2014 şi prezentată în lectură la Sibiu, în prezenţa autorului. Ceruri reia ideea războiului, a unei lumi aflate sub ameninţarea terorismului, în care frumuseţea poate deveni sursă a terorii. Un grup de spioni antrenaţi să prevină atentatele se confruntă cu o provocare extremă: poate fi arta (poezia, pictura) un instrument de ucis? Introspecţiile în vieţile private ale personajelor, cu tensiuni şi conflicte, relaţii de cuplu deteriorate, traumatizante, arată că abandonul fiilor de către taţi generează distrugerea lumii. Şi aici apare o pictură, un tablou de Tintoretto, Bunavestire, care prilejuieşte o reconciliere, tardivă, între un tată şi un fiu.

Lumea lui Wajdi Mouawad este bolnavă, în plină autodistrugere, dominată de violenţă şi confuzie, în care teroarea apare în conflictele armate şi la masa de familie. El este vocea unei generaţii care reneagă, cu forţă, complicitatea prin tăcere a înaintaşilor cu agresorii, acceptarea ororii, tăinuirea ei. Textele sale sînt în egală măsură poetice şi necruţătoare, străbătute de furia unui om care nu-şi găseşte identitatea în lumea de azi.

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: M. Marin, T. Baron