Martiriu. Note de subsol

● Toufar – Jocurile torturii. Autor şi compozitor: Ales Brezina, regia: Petr Zelenka, scenariul: Pavel Petránek, dirijor: Jirí Strunc, dirijorul corului: Petr Louzensky, mişcare: Klára Lidová, decor: Nikola Tempír, costume: Vladimíra Formínová. Cu: Sona Cervená, Jan Mikusek, David Steigerwald. Corul de copii Kühn. La Teatrul Naţional de Operă, Praga. 

Cum ne vindecăm de trecut? Cît timp durează, pentru individ şi pentru comunitate, să închidă rănile unei istorii traumatizante? Cum afectează această suferinţă evoluţia naţiunii? Proiectul Festivalului Internaţional de Teatru Divadelná Nitra din Slovacia, Vieţi paralele – secolul 20 prin ochii Poliţiilor Politice, una dintre cele mai puternice iniţiative teatrale recente, încearcă să răspundă acestor întrebări. Ultimul sfert de veac a fost marcat de o schimbare majoră de sistem în Estul Europei, dar căderea comunismului s-a dovedit a fi nu un eveniment singular, ci un proces îndelungat, care, după prima etapă, a revoltelor, şi a doua, care ar putea fi caracterizată drept faza capitalismului sălbatic şi a convulsiilor democraţiei („democraţie originală“), înregistrează o perioadă complicată de integrare europeană, care se derulează în mai multe zone – economie, politică, social. Această ultimă etapă presupune şi regenerarea morală a societăţii, ceea ce implică vindecarea (inclusiv prin verbalizarea traumelor), colectivă şi individuală, de rănile comunismului, atunci cînd statul devenise agresorul propriului popor. Lustraţia este parte importantă din acest proces, iar proiectul de la Nitra – al cărui reprezentant în România este Gianina Cărbunariu (din partea dramAcum), cu spectacolul Tipografic Majuscul – scanează panoramic situaţia din fostul bloc comunist. Creatorii din cele şase ţări implicate în proiect – Cehia, Germania, Ungaria, Polonia, România, Slovacia – aduc în prim-plan cazuri din arhivele Poliţiilor Politice, în diferite formule estetice, menite să creeze un cadru pentru dezbateri publice (show-urile sînt urmate de discuţii postspectacol). Se aruncă o privire scrutătoare asupra istoriei care a lăsat urme dureroase, din perspectiva unui prezent convulsiv, ale cărui pulsaţii deviante îşi au rădăcinile în epoca recent încheiată (unele accese purulente ale prezentului sînt urmarea trecutului, de la parazitarea puterii politice şi economice de către foşti membri ai aparatelor de represiune, pînă la mişcările naţionaliste), cu gîndul la un viitor incert, în care acest trecut s-ar putea repeta.  

Spre deosebire de Germania, cea mai hotărîtă, dintre ţările foste comuniste, să rezolve problema Stasi, în celelalte state est-europene, discuţiile despre Poliţii Politice sînt încă puţine şi precaute. Rezervele de a vorbi vin tocmai din insuficienta vindecare a traumelor, dar şi din teama cauzată de prezenţa foştilor ofiţeri în funcţii importante în stat. În plus, există diferenţe în istoria represiunii comuniste. În Germania Democrată, abuzurile au fost în special de natură psihologică, în condiţiile în care Germania Federală răscumpăra deţinuţii politici (în acelaşi mod în care „cumpăra“ şi saşii din România), astfel încît Stasi avea grijă să predea „marfa“ în stare bună. În restul blocului comunist, violenţa fizică o însoţea pe cea psihică. Diferenţa apare şi în show-urile prezentate în Festivalul „Vieţi paralele“, organizat de Gianina Cărbunariu la Teatrul Odeon (11-13 octombrie 2014), ca parte a proiectului de la Nitra. Dacă spectacolul Eu şi dosarul meu, regizat de Clemens Bechtel la Dresda, a oferit un teatru al „experţilor vieţii cotidiene“, cu personaje reale aflate de ambele baricade ale Stasi, care îşi performează propria poveste, Teatrul Naţional de Operă din Cehia a ales o formulă intens teatralizată, o operă camerală, compoziţia lui Ales Brezina care reconstruieşte povestea preotului Toufar din Cihost, ucis în 1950 de StB (Poliţia Politică cehoslovacă), din cauza unui aşa-zis miracol care a avut loc în biserica sa: crucea de deasupra altarului s-a mişcat în timpul slujbei de duminică. Autorităţile au susţinut că preotul a „creat“ minunea cu ajutorul unui sistem complicat de scripeţi. Spectacolul nu discută veridicitatea miracolului, deşi demontează versiunea oficială – anul trecut, Biserica Catolică cehă a început demersurile pentru beatificarea lui Toufar, pe fundalul unei creşteri masive a numărului ateilor în Cehia –, ci sacrificarea unui om aflat în mijlocul unui război pentru putere, între stat şi Biserică. În anii ’50, preşedintele Klement Gottwald (votat în 2006 drept „cel mai rău ceh“, din cauza colectivizării şi a implementării metodelor staliniste de anihilare a duşmanilor proprii) a început un proces de distrugere a Bisericii Catolice, prin deposedarea acesteia de bunuri. Cazul Toufar a dovedit că StB nu avea limite în acest demers. Preotul a fost torturat în închisoare, pînă la moarte, iar familia a fost informată despre soarta sa abia patru ani mai tîrziu. Autorităţile au produs un film de propagandă, prezentat la televiziune, în cinematografe şi în şcoli, în care îl „demascau“ ca mincinos şi manipulator.  

În spectacol, excesele de violenţă sînt exprimate prin excese de teatralitate. În regia lui Petr Zelenka – cunoscut în România mai ales ca dramaturg (Radu Afrim a montat un spectacol celebru cu un text al său, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ – Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele) –, un Toufar fragil, cu o siluetă delicată (contratenorul Jan Mikusek) şi un Gottwald caricatural, din care este extrasă esenţa monstruoasă (în travesti, mezzosoprana Sona Cervená, la 89 de ani, cunoscută din colaborările cu Robert Wilson, inclusiv Sonetele shakespeariene prezentate la Craiova, în Festivalul Shakespeare 2012), confruntă vulnerabilitatea omului cu agresivitatea unui stat abuziv, motiv pentru ca martiriul lui Toufar să fie conectat în prolog cu cel al Sfîntului Jan Sarkander (torturat şi ucis în secolul al XVII-lea din cauză că nu a divulgat secretul confesiunii, beatificat în 1995). Corul de copii Kühn interpretează personaje contradictorii, inclusiv torţionari, ceea ce generează o imagine poetică (candoarea potenţează răul) a penetrării profunde a societăţii de către aparatul represiv. Ales Brezina creează o operă documentară, cu un text compilat din extrase din dosarul politic al lui Toufar, materialele de propagandă ale epocii şi scrisorile adresate autorităţilor de către rudele preotului. 

Impactul Proiectului „Vieţi paralele“ s-a măsurat în dezbaterile postspectacol, animate şi lungi, neobişnuite pentru publicul român, de regulă reticent la discuţii. S-au văzut dorinţa oamenilor de exorcizare a trecutului, prin povestirea traumelor, şi nevoia de împăcare cu istoria recentă, prin recuperarea ei, neviciată de viziuni politice manipulatoare. Proiect de teatru imperios necesar, „Vieţi paralele“ s-a constituit într-un context pentru împărtăşirea coşmarurilor comune. 

În acest timp, în România, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în închisoare din ordinul Securităţii, în 1985, a obţinut, prin greva foamei, redeschiderea dosarului tatălui său. Poate începem să ne vindecăm.  

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Teatrul National de Operă din Praga