Pînă cînd HR-ul ne va despărţi

● cont(r)ACTe, de Mike Bartlett, Regia: Cristi Juncu, Scenografia: Cosmin Ardeleanu, Cu: Theodora Stanciu, Diana Cavallioti / Irina Antonie, Teatrul Act  

În plină degringoladă economică în care marile companii, după cîteva lovituri primite în timpul crizei, par a cîştiga din nou teren, cel puţin aici, în estul european, încă uşor manipulabil la nivel de autoritate statală şi cu mînă de lucru ieftină, teatrul începe să investigheze situaţia corporaţiilor care practică, pe şleau sau pe ocolite, forme de sclavie modernă. De ani buni, tema este întoarsă pe toate părţile în Occidentul capitalist, dar aici, în democraţia originală cu economie aşijderea, în care asemenea subiecte par departe de realitatea imediată, preocupările de acest fel sînt recente. De exemplu, Theodor-Cristian Popescu a montat, la Teatrul Nottara, Metoda, un text al dramaturgului spaniol Jordi Galcerán, care tratează procesul complex – ce include manipulare psihologică şi umilire – de angajare într-o multinaţională. Un spectacol puternic a făcut Bogdan Georgescu la OTA, ForTheWin, inspirat dintr-un caz real, petrecut în România: Raluca Stroescu, Project manager la Ernst & Young, a murit în 2007 din cauza epuizării fizice, după ce lucrase 100 ore pe săptămînă. Nimeni nu a fost responsabil pentru dispariţia ei, semn că moartea trece, corporatismul rămîne.

Cristi Juncu nu este un militant de stînga, nici de dreapta, nici un pasionat al cauzelor sociale, dar este un regizor care citeşte cu atenţie piesele, lucrează inteligent, detaliat, cu actorii, reuşind să genereze demonstraţii de virtuozitate interpretativă. Ceea ce face Juncu este să însufleţească textul fără să-l denatureze şi fără să-l folosească ca bază pentru exprimarea propriilor opinii sau ca sursă pentru imaginarul său. Cu alte cuvinte, el promovează în stil american dramaturgia contemporană, adică montează textul în spiritul şi litera sa („demiurgul“ în teatrul american este dramaturgul, nu regizorul, aşa cum se întîmplă în Europa). Prin urmare, militantismul din cont(r)ACTe îi aparţine integral autorului, Mike Bartlett. Dramaturgul britanic este prezent a doua oară pe scena Teatrului Act, după ce Horia Suru a montat aici COCKOŞI şi, exact ca în acest text, în cont(r)ACTe amplifică o situaţie pînă la limita absurdului, pentru a-i arăta potenţialul maladiv, insesizabil altfel. Este ca şi cum ar pune o lamelă la microscop şi ar vedea celulele cancerigene, sesizînd astfel sursa unui rău existent.

În piesa lui Mike Bartlett, corporaţia este o formă de sclavie modernă, din care este dificil să evadezi: nu îţi permite să fii liber şi nu te iartă dacă te-ai eliberat. Este stăpînă pe viaţa ta şi îţi controlează intimitatea. Contractul de muncă pe perioadă nedeterminată (visul multor români) este o detenţie benevolă, pe viaţă. Corporaţia controlează manifestarea în spaţiul public (asta este deja realitate, cazurile de concedieri în urma activităţii în reţelele sociale sînt dezbătute în Europa şi SUA, principala controversă vizează moralitatea unor astfel de decizii radicale profesionale, bazate pe spionarea vieţii private – chiar dacă este expusă public – şi efectul de cenzură a comportamentului personal, ceea ce poate reprezenta o intruziune a angajatorului în intimitatea angajatului), dar şi în spaţiul privat, prin supravegherea relaţiilor personale. Corporaţia devine astfel o formă de dictatură în mediul economic: spionează, cenzurează, depersonalizează, uniformizează. Întrebarea pe care o ridică Mike Bartlett este pînă unde permiţi controlul angajatorului asupra vieţii tale? Persoana iubită este un element negociabil la locul de muncă?

Construită pe două personaje în opoziţie, cont(r)ACTe este, de fapt, povestea unei „evanghelizări“ eşuate, doar că ceea ce se propovăduieşte este cuvîntul unui zeu diferit de orice divinitate religioasă: eficienţa (cele două teme, religia şi profitul sînt mixate în piesa lui Esteve Soler, Contra progresului). HR-ul unei companii multinaţionale ţine sub supraveghere o proaspăt angajată. Relaţia lor (contactul dintre ele, de unde şi jocul de cuvinte din traducerea românească a titlului Contractions, care este, la rîndul său, o adaptare după cel al piesei originale, Love Contract, un scenariu radiofonic scris pentru BBC Radio 4, în 2007), derulată în biroul şefei, pe parcursul cîtorva ani, începe normal şi ajunge într-o zonă orwelliană, cu ingerinţe abuzive în viaţa personală şi tuşe absurde (povestea dramatică de dragoste, obiectul „negocierii“ atinge momente sinistre). În spectacol, cele două sînt poziţionate una în faţa celeilalte, ca într-un meci (tot un meci sugera şi cealaltă piesă a lui Mike Bartlett, COCKOŞI – dramaturgul marchează astfel aspectul combativ al temelor pe care le propune). HR-ul (Theodora Stanciu) este plasată sus, în public, iar angajata, Emma (Diana Cavallioti / Irina Antonie) se află pe scenă, astfel că ierarhia este evidentă şi intimidantă. Aceasta este prima caracteristică a relaţiei lor. A doua decurge din intermedierea imaginii HR-ului prin video. Deşi personajul este prezent şi vizibil, imaginea lui supradimensionată este proiectată în spatele Emmei (spectatorul poate vedea proiecţia şi, în funcţie de loc, unul sau ambele personaje live). Ceea ce vedem este o interfaţă a omului, ascuns sau pierdut în spatele acestei măşti. Aşa începe, cu cele două personaje faţă în faţă şi chipul impasibil al şefei dominînd în fundal (trimitere – poate involuntară – la filmele SF în care comunicarea este intermediată de tehnică), duelul între om şi corporaţie. Îmbrăcată office impecabil, încorsetată într-un costum rigid, turnat pe corp, purtînd pantofi intimidanţi (nu sexi) cu tocuri foarte înalte, Theodora Stanciu face din HR un icon corporatist, este o imagine, mai mult decît un om. Cum ar spune Groparul din Hamlet, „este o fostă femeie“ căci, deşi i se poate intui un trecut „uman“, se vede că a renunţat la el pentru carieră. Ea reprezintă reuşita „evanghelizării“ corporatiste.

Tînăra Emma este o aspirantă la noul cult economic, dar umanitatea ei, greu pusă la încercare, după ce dă cîteva rateuri, răbufneşte cu toată forţa. Pe măsură ce lucrurile se agravează, ţinuta ei devine neglijentă, robotul muncitor se umanizează şi asta „produce“ dezordine. Umanitatea murdăreşte artificialitatea corporatistă. Ca într-o partidă palpitantă de şah, Theodora Stanciu şi Diana Cavallioti (din păcate, nu am văzut şi varianta cu Irina Antonie) joacă matematic partituri complexe, chirurgical definite într-o viziune terifiantă asupra unui viitor posibil şi apropiat.

Un spectacol despre lipsa limitelor în capitalism şi pericolul unui Big Brother economic, neliniştitor în contextul protestelor – reale – ale muncitorilor de pretutindeni (inclusiv cele care au afectat Festivalul de la Avignon şi manifestaţiile din spatele Campionatului Mondial de Fotbal).

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: C. Ardeleanu