Ariel în Zăvoi

● Ariel InterFest, Teatrul de Artă Bucureşti

● 6 din 49, Regia: Alexandru Maftei, Teatrul Ariel, Rîmnicu Vîlcea

● La Ronde, Regia: Vlad Popescu 

Festivalurile teatrale de vară ţintesc, cel puţin la noi, flirtul cu spectatorul şi speranţa că acesta, odată cucerit, va frecventa teatrul, şi în timpul stagiunii. Ariel InterFest (20-29 iulie 2014, Rîmnicu Vîlcea), festival internaţional aflat la a patra ediţie, a avut în acest an un conţinut eclectic: trupe româneşti şi străine, spectacole în săli şi în aer liber, pentru copii şi adulţi, comedii şi drame sociale, producţii ample şi show-uri „de cameră“. Rîmnicu Vîlcea este un oraş cu tradiţie teatrală (de peste o sută de ani) care are în prezent două teatre („Anton Pann“ şi Ariel), ambele urmaşe ale Teatrului Popular, iniţial instituţie de amatori, devenită apoi profesionistă, care a avut o perioadă de efervescenţă la începutul anilor ‘90, sub directoratul lui Goange Marinescu (cînd a fost rebotezat Teatrul „Anton Pann“). Din noua instituţie s-a desprins, ca Eva din coasta lui Adam, Teatrul Municipal Ariel. Au fost vremuri faste pentru teatrul vîlcean, cînd Decameron 654, montat de Silviu Purcărete (1993) devenea un spectacol legendar. Silviu Purcărete este, de altfel, un prieten al Ariel-ului din Rîmnicu Vîlcea, în al cărui festival revine din cînd în cînd.

Animaţia care cuprinde oraşul în timpul Ariel InterFest demonstrează interesul publicului local pentru teatru, şi este sarcina celor două instituţii publice vîlcene să fidelizeze aceşti spectatori ocazionali dincolo de evenimentele temporare. Eclectismul ediţiei din acest an a cuprins concertul Adei Milea, Statuile vivante ale Teatrului Masca (în parcul Zăvoi) sau spectacolele pentru copii, dar şi producţia, tot mai actuală, a Teatrului Act, Păi despre ce vorbim noi aici, domnule?, adaptare de Cătălin Ştefănescu după Moromeţii de Marin Preda, în care geniul regizoral al lui Alexandru Dabija s-a întîlnit cu doi actori uriaşi – Marcel Iureş şi George Mihăiţă. Actualitatea spectacolului ţine de viciile românităţii, căci parcă toate hibele identificate de Marin Preda în 1955 se regăsesc acum neschimbate, ba chiar li s-au adăugat şi altele. De exemplu, discuţia despre nevoia educaţiei – „nu dăm copiii la şcoală şi rămînem proşti, Ilie“– este mai vie ca oricînd, căci învăţămîntul contemporan se degradează continuu, educaţia la sate suferă grav din cauza lipsei profesorilor, iar abandonul şcolar este la cote ameţitoare. În mediul rural, copiii fac cele opt clase obligatorii (şi nu de puţine ori la final abia reuşesc să citească), apoi renunţă la şcoală ca să muncească. În acest context – şi acesta este doar unul dintre aspecte –, spectacolul Teatrului Act este profund neliniştitor.

Tot despre starea naţiunii este şi spectacolul Teatrului de Artă, Bucureşti, 6 din 49, un text de György Spiró în regia lui Alexandru Maftei (regizorul filmului Bună, ce faci?). Cîştigător al marelui premiu la Loto, un cuplu cu vîrstă medie şi buget mic trece prin toate stările, de la euforie la nemulţumire şi de la entuziasm la panică, ba chiar la reînvierea erotismului (banii, ca şi moartea, sînt un afrodiziac bun), cu ceva popasuri în zona fabulaţiilor delirante, vecine cu paranoia. După ce se consumă toată gama emoţiilor şi reacţiilor posibile într-o astfel de situaţie, ceea ce se vede este incapacitatea de a-şi depăşi condiţia, staţionarea într-o mizerie familiară (devine clar de ce expresia aşa-zis patriotică „fie pîinea cît de rea, tot mai bine-n ţara mea“ este greşită: nimeni nu se gîndeşte cum să facă „pîinea“ mai bună, să amelioreze situaţia, căci a îndura răul nu este vreo dovadă de patriotism). Este o lume nevolnică ce îşi ridică nefericirea la rang de stil de viaţă, preferă sărăcia şi frustrările unei bunăstări ce îi va schimba obişnuinţele şi îi va anula plăcerea de a se văita. O lume căreia îi este frică de bine ca de o nenorocire, obişnuită să îndure cehovian, nu să lupte. 6 din 49 este o comedie umană de o imensă tristeţe, pe care Dana Voicu şi Liviu Cheloiu o joacă auster, cinematografic, fără tuşe groase, patetisme şi comicării, cenzurate riguros în favoarea autenticului care face din personajele lor reflexia unei realităţi dezamăgitoare. Dana Voicu expune credibil temerile feminine despre drobul de sare şi talentul imaginării răului „ce va să vină“ ca rezultat al binelui deja sosit. Liviu Cheloiu mizează pe satisfacţia realistă în faţa cîştigului, reacţie masculină, raţională, dar limitată şi oarecum grobiană. Gestul final, al fricii, dincolo de importanţa lui în descifrarea mentalului colectiv, este şi expresia solidarităţii de cuplu, o formă deviantă a acelui „împreună la bine şi la rău“ cu care începe orice căsnicie.

Teatrul Ariel a avut premieră în festival, La Ronde în regia tînărului Vlad Popescu, absolvent al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca (de unde au mai venit în trupa vîlceană şi actorii Tatiana Sîrghi, Cristian But, Gogu Preda, care au absolvit anul trecut). Piesa lui Arthur Schnitzler (în original Reigen, aici este folosit titlul francez, consacrat în urma adaptării cinematografice a lui Max Ophuls din 1950), ce scanează societatea de la 1900, prin prisma comportamentului sexual în toate clasele sociale, generează un spectacol amplu care intenţionează să scaneze, în acelaşi mod, societatea de-a lungul timpului, mai ales în perioadele sale negre (nazismul). Dacă textul relevă ipocrizia şi cinismul ca trăsături definitorii ale societăţii, spectacolul lui Vlad Popescu devoalează violenţa umană care transgresează vremurile. Demonstraţia se face tot prin studierea sexualităţii, cu hibele ei – femeia ca obiect, agresiunea fizică şi abandonul afectiv (dragostea este o permanent victimă, exclusă în urma contactului fizic), uzul forţei şi abuzul puterii. Spectacolul începe cu un bal mascat şi se transformă într-un cabaret german. Regizorul construieşte şi deconstruieşte scenele şi, implicit, cuplurile, printr-un joc voyeurist cu oglinzi puse pe turnantă (scenografia Irina Chirilă). Provocator ca intenţie – textul lui Schnitzler a prilejuit multiple interpretări de-a lungul vremii, inclusiv variante gay –, spectacolul este însă prea lung pentru inventivitatea tînărului regizor, riscînd să devină monoton şi previzibil, căci structura canonică a piesei constituie, de la un punct încolo, un dezavantaj. Vlad Popescu se dovedeşte a fi un regizor cu imaginaţie şi atitudine, care are încă nevoie să-şi concentreze ideile pentru a le da forţă. Dar pentru asta are destul timp.

Oana Stoica este critic de teatru.