Cînd lupii adulmecă miros de singurătate

● Hoţi, de Dea Loher, regia: Radu Afrim, scenografia: Andreea Săndulescu, muzica: Vlaicu Golcea, coregrafia: Andreea Gavriliu; cu: Marius Manole, Aida Avieriţei, Cornel Scripcaru, Ana Ciontea, Mihai Călin, Medeea Marinescu, Liliana Ghiţă, Claudiu Bleonţ, Natalia Călin, Diana Dumbravă, Conrad Mericoffer, Irina Antonie, Diana Roman, Aris Bănuţoiu. Teatrul Naţional Bucureşti. 

O barcă împotmolită într-o mlaştină secată, stingheră în neputinţa ei de a răzbate. În mijlocul mîlului, o bulboană care va prilejui una dintre cele mai spectaculoase sinucideri din teatru. Un ponton singuratic, strecurat printre smocuri ciufulite de stuf, din care iese o haită de lupi cu ochii însîngeraţi. Un început sumbru de spectacol, cenuşiu ca viaţa unor oameni care nu au curajul să trăiască. Doar orăcăitul zgomotos al broaştelor ironizează oarecum atîta disperare umană.

Noul spectacol de la TNB al lui Radu Afrim, Hoţi de Dea Loher, schimbă cumva ceea ce oferă de obicei regizorul. Nu e vorba de stil sau tematică, ci de consistenţă. Afrim creşte gradul complexităţii spectacolului, prin alegerea unui text stufos, cu multiple poveşti care se întretaie, nu foarte clar şi nu tocmai cu sens (în show nu se fac toate joncţiunile, dar asta nu este absolut necesar), cu o scriitură mixtă, în care liricul se amestecă cu un dramatic multiperspectivat, iar scenele au titluri, ca nişte poeme („Vis“, „Veghe“, „Lupul“ etc). Personajele sînt şi participanţi, şi observatori, şi comentatori în acelaşi discurs – exersează, deci, o triplă perspectivă, ceea ce complică receptarea textului. Replicile lungi, aproape monologale (Afrim le-a mai subţiat), conţin adresarea directă, comentariul despre partenerul de dialog şi autoreflecţia asupra propriei stări, o structură dificilă, care solicită un efort de înţelegere din partea spectatorului. Hoţi nu e un show care se consumă uşor.  

Spectacolul este o panoramă a umanităţii la marginea societăţii, într-o pustietate deprimantă, vîscoasă, perfidă ca nisipurile mişcătoare, însă în care dramele sînt urbane, la fel ca depresiile (un univers pentru care muzica lui Vlaicu Golcea este ca un cocon, îl închide în sonorităţile ei alienante). Personajele Deei Loher (cu ale cărei piese Afrim se întîlneşte a treia oară, după Adam Geist la Brăila şi Piaţa Roosevelt la Timişoara) sînt oameni fragili – „care se strecoară prin propria viaţă, temători şi prevăzători, ca şi cum nu le-ar aparţine nimic din toate acestea, ca şi cum n-ar avea nici un drept să stea acolo, ca şi cum am fi hoţi“ –, care se scufundă în anxietatea lor ca într-o zonă de siguranţă şi visează la rezervaţii naturale, în care şi-ar putea purta la lumină fricile şi neputinţa. Punctul lor comun este teama, care ia forma retragerii, a unui abandon existenţial. Sînt oameni care renunţă să lupte şi să spere, dar continuă să viseze – vise sterile, care le justifică şi amplifică fricile, vise în neîmplinirea cărora se simt confortabil. Într-o familie tînără se declanşează tensiuni din cauza unei schimbări la serviciu. O femeie nu poate naşte un copil fără să-şi cunoască propriul tată. Un bărbat spionează un cuplu matur, care este captiv în propriile fantezii. Într-un azil, o mamă senilă îşi aşteaptă în zadar fiul. O soră îşi caută în zadar fratele. O femeie visează la dragoste. Un bărbat refuză să se lase iubit. O altă femeie îşi aşteaptă soţul 29 de ani (43 de ani în text). E o lume care se mişcă încet, paralizată de teama de a nu trezi „lupii“, angoasele bine ascunse, confortul nefericirii. Ideea apare în piesă prin înseşi numele personajelor – două dintre familii, fără legătură de rudenie, se numesc Tomason, termen la care se face referire de mai multe ori. („Termenul şi ideea «tomason-ului» ca obiect inutil în spaţiul public provin de la artistul japonez Genpei Akasegawa, care le-a dezvoltat în anii şaptezeci şi le-a documentat pe baza a numeroase exemple din Tokio.“)  

Afrim expune personajele în arenă (spaţiul este folosit aşa pentru prima dată de la renovarea Sălii Studio, fosta Operetă), ca pe o masă de disecţie. Este o galerie impresionantă de vulnerabilităţi care rătăcesc fără ţintă într-un peisaj ceţos, naufragiate la limita speranţei şi care alcătuiesc un univers compozit. Sînt stiluri diferite de joc, care generează energii diferite, uneori contradictorii. Din această construcţie, din materiale diverse, rezultă un onirism cataleptic, cu tuşe din kinky-urile specifice regizorului, o textură performativă bizară. Uneori, contrariile puse împreună se resping, alteori se combină într-o urzeală originală, incitantă, care nedumereşte. Ca o mîncare nouă, cu ingrediente necunoscute, pe care ţi-e puţin teamă să o încerci. În scenă apar personaje afrimiene cunoscute din alte show-uri: tineri care rătăcesc în căutarea sinelui, fără să ştie de unde vin şi unde se duc (Aida Avieriţei, Irina Antonie/Diana Roman – actriţele de la Gala „Hop“), babeta dementă, „colegă“ de fragilitate şi dezorientare cu puştimea (Liliana Ghiţă), melancolia unui bărbat tînăr (Conrad Mericoffer – la prima colaborare, excelentă, cu Afrim), onirismul altuia (Marius Manole, într-un rol bazat mai mult pe expresie corporală – coregrafia angoaselor sincron: Andreea Gavriliu), personajele kinky (domnul şi doamna Schmidt – rude cu familia Smith din Cîntăreaţa cheală a lui Eugen Ionescu –, ale căror devieri de discurs vizează absurdul comic: Ana Ciontea şi Cornel Scripcaru, cel din urmă – actor cu o expresivitate specială, pe care Afrim l-a invitat de la Teatrul Bulandra, pentru o primă şi fericită colaborare), femeia uitată ca un obiect nefolositor, din al cărei păr iese praf (Diana Dumbravă), soră cu Bunica din Alge. Bernarda’s House Remix, cu rochia ei de mireasă din pînze de păianjen. Apar şi limbajele deformate, ca simptome ale alienării, altă marcă a regizorului. Pe lîngă vorbirea degradată a bătrînei nebune (cu diminutive inventate), în Hoţi se face şi un transfer de limbaj, din cel academic, în dialect ardelenesc. Îl face Natalia Călin (cu maxim de umor şi minim de mijloace), care transpune nu numai vorbirea („hai, radiază oţîrucă“), ci şi personajul, într-o zonă bizară, căci accentul, concreteţea, carnalitatea ei nu îi oferă mai mult realism, ci un anume exotism, în tuşe groase (ca la Miró). Scena dintre ea şi Conrad Mericoffer – care vine cu o fragilitate melancolică, absent parcă din propriul corp – mixează aceste energii diferite într-un univers compozit, reprezentativ pentru întreaga structură a spectacolului. Şi, desigur, nu poate lipsi peştele (altă marcă a regizorului), aici – unul care înoată prin aer, „susţinut“ de copilul Aris Bănuţoiu. 

Hoţi e un spectacol afrimian prin excelenţă, în care comicul disimulează o dezarmantă lipsă de speranţă. „Lupii“ stau la pîndă.  

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: D. Ioniţă