Mănîncă-mă!

● Festivalul Temps D’Images nr. 7, Colectiv A, Cluj, 6-16 noiembrie 2014.  

Clujul înainte de turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale nu părea, teoretic, locul cel mai bun pentru un festival, fie el şi de artă activă. În zilele tensionate de dinaintea votului final, activismul era, ce-i drept, la cote ridicate, dar arta nu făcea parte dintre preocupările momentului. Şi totuşi, clujenii au o perspectivă complexă asupra cotidianului, integrînd performance-ul printre activităţile civice. În fond, ambele presupun, în egală măsură, perspective şi revolte. 

Tema acestei ediţii a Temps D’Images a fost „Ce ne hrăneşte?“. Centrat pe corpul explorat din perspectivă contemporană, ca element definitoriu pentru identitate, dar şi ca depozitar şi exponent al problemelor sociale, festivalul a extins viziunea asupra corpului, de la cel simbolic (spiritual) la cel fizic. Tema a penetrat întreg evenimentul în formate diferite. Poate cea mai incitantă în concept a fost secţiunea „Filme-n piaţă“, în cadrul căreia în pieţele agroalimentare s-au proiectat filme documentare despre producţia şi consumul de alimente. Artistul asociat al Festivalului a fost Gianina Cărbunariu, care a oferit unul dintre cele mai curajoase spectacole create vreodată în România –

o sinteză obiectiv-subiectivă a modului de acaparare a pămîntului de către marile corporaţii, în special cele care exploatează resursele.  

Temps D’Images are o structură stufoasă – ateliere, dezbateri, spectacole de dans contemporan şi teatru, filme, expoziţii –, aşa că voi analiza aici doar Platforma Independentă de Artele Spectacolului, curatoriată de managerul Colectiv A, Miki Branişte, criticul Iulia Popovici şi directorul CNDB, Vava Ştefănescu. Platforma s-a coagulat, la rîndul său, în jurul unei teme – „Trecutul a murit?“, care a vizat influenţa istoriei recente asupra prezentului, modalităţi de chestionare a acesteia şi de poziţionare faţă de ea. Concret, s-a încercat o viziune multiperspectivată asupra trecutului, refuzîndu-se o singură paradigmă şi o unică modalitate de investigare. Adiacent acestor abordări multiple ale trecutului, au existat stadii diferite de lucru, în care au fost prezentate spectacolele (parte dintre ele coproduse de Colectiv A pentru festival, situaţie rarisimă în spaţiul românesc, unde evenimentele de gen mizează exclusiv pe o selecţie de producţii finite). Au fost show-uri finalizate, precum

, performance-ul lui Paul Dunca despre (i)relevanţa identităţii de gen, sau

spectacol creat de regizorul David Schwartz împreună cu actorii Teatrului-Spălătorie din Chişinău, care se constituie, cu rigoarea aferentă, într-un manual de istorie recentă alternativă, prin prezentarea „oficială“ (patriotardă) şi personală (disperată) a evenimentelor din cei 25 de ani de independenţă postcomunistă a Republicii Moldova.  

Alte producţii au fost finisate în timpul Temps D’Images, precum

(care a avut premiera după Festival), spectacolul lui Eugen Jebeleanu, inspirat din piesa lui Franz Xaver Kroetz –

care configurează singurătatea unei femei prin redarea robotică a unei seri oarecare din viaţa ei, situaţie pe care regizorul o foloseşte pentru a suprapune multiple istorii personale într-un singur spaţiu, dar în timpi diferiţi. Încă într-un stadiu de căutare – prezentare

– se află

proiect de teatru educaţional, realizat de Mihaela Michailov şi Radu Apostol, care lucrează pe un subiect aproape necunoscut în România, drepturile copilului, normate în Convenţia ONU din 1989, pe care le confruntă cu mentalul autohton şi cu stereotipiile de relaţionare (uneori violente fizic, psihologic sau ca limbaj) ale părinţilor cu copiii.  

Regizorul Alexandru Berceanu a prezentat

, partea finală a unui proiect de cercetare pe tema discriminării în mentalul colectiv românesc, a relaţionării grupurilor minoritare – etnice, sexuale – cu majoritatea. Care este mecanismul de funcţionare al intoleranţei? În ce măsură diferenţa culturală motivează sau determină agresiunea? Care este răspunsul subconştient al fiecărui individ la violenţă sau abuz? Spectacolul are la bază o multitudine de documente, interviuri cu persoane care au fost victime sau martori ai discriminărilor din al Doilea Război Mondial pînă în prezent. Astfel, se construieşte performativ o succesiune de poveşti care panoramează reacţia la confruntarea cu diferitul, la ieşirea din confortul majorităţii.  Participarea publicului apare în zona ştiinţifică a spectacolului, căci activitatea neuronală a unor subiecţi – spectatori şi performeri – este supusă unei monitorizări EEG care înregistrează reacţia creierului faţă de diverşi stimuli – diferenţă, violenţă –, sub forma unor impulsuri transformate în timp real în muzică, de către compozitorul Cătălin Creţu, acesta fiind soundtrack-ul spectacolului şi suport pentru coregrafia Anei Costea. În teorie, lucrurile stau bine, în practică însă sînt cîteva probleme. În primul rînd, materialul documentar este stufos şi insuficient structurat, lungeşte inutil şi obositor spectacolul. Apoi, legătura între experimentul care transformă activitatea creierului în muzică şi tema spectacolului este neclar exprimată. Rezultatul – muzica generată de creier – este neutru, fără impact. Spectacolul este dens, poate prea dens şi cu siguranţă prea lung, pe alocuri neclar în intenţii şi în exprimarea lor. Cu un material documentar excelent şi un concept îndrăzneţ, inter@FAŢA este un spectacol în lucru, iar finalizarea sa – restructurare, esenţializare, coerenţă conceptuală şi acurateţe de expresie – l-ar putea transforma într-un hit teatral.  

Cumva, în aceeaşi zonă tematică este

un studiu asupra terorii, naziste şi staliniste, realizat de Cristina Lilienfeld şi Smaranda Găbudeanu, care recuperează istorii personale – suferinţele bunicilor ca victime ale antisemitismului şi comunismului –, pe care le repoziţionează ca repere în actualitate. Şi aici, demersul artistic se păstrează încă într-o zonă confuză, se opreşte la jumătate, fără să configureze ideile propuse („lupta pentru libertatea de exprimare şi rezistenţă în context de cenzură şi teroare politică, încă foarte prezente sub alte forme şi în contemporaneitate“).  

Din altă zonă performativă provin

(Waitingroom Project, Cluj) – o formulă brechtiană, ingenioasă şi vivace, de deconstrucţie a mecanismului teatral prin care se chestionează valabilitatea discursului performativ şi ieşirea din clişee – şi

un solo-concert al Mihaelei Dancs, care investighează ironic conceptul de star, cu referire la

-urile rock şi la mecanismul de mitizare a acestora.  

Temps D’Images este un festival viu, care chestionează şi cercetează, refuză certitudinile şi se configurează mai degrabă în jurul riscului, decît în jurul perfecţiunii. Festivalul clujean este, în peisajul teatral românesc, alternativa viabilă la formatul înţepenit, autosuficient şi automăgulitor al manifestărilor instituţionale de gen, inclusiv FNT.  

Oana Stoica este critic de teatru.  

Foto: E. Florea