Interioare

● Hotel, un spectacol de Eugen Jebeleanu, liber inspirat din Concert la cerere de F.X. Kroetz; scenografia: Velica Panduru; muzica: Alex Halka. Cu: Emilia Dobrin, Camelia Pintilie, Ştefan Huluba. Compagnie 28, Teatrul Unteatru & ColectivA Cluj.  

Cînd scria

, în anii ’70, dramaturgul german Franz Xaver Kroetz era membru al DKP, Partidul Comunist din Germania Federală. Era preocupat de personaje din straturile de jos ale ierarhiei sociale (cu nivel de educaţie redus şi venituri mici), uşor manevrabile de către societate (cea de consum). Kroetz pierde idealismul politic la sfîrşitul anilor ’70 şi se retrage din partid, dar îşi păstrează interesul pentru zona socială defavorizată şi „marionetele“ societăţii capitaliste, oameni mărunţi, striviţi de un sistem lacom şi depersonalizant.

o prezintă pe Miss Rasch, o femeie de 40-45 de ani, singură, a cărei rutină cotidiană se completează într-o seară cu sinuciderea. O viaţă sfîrşită în tăcere, aşa cum a fost trăită. 

La Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin, regizorul Thomas Ostermeier a montat

cu actriţa Anne Tismer, ca parte dintr-un diptic care mai conţinea

de Ibsen (ambele spectacole au fost prezentate la Bucureşti în 2007). Practic, personajul din piesa lui Kroetz este Nora după ce execută pedeapsa pentru uciderea lui Torvald (în versiunea lui Ostermeier, Nora comite un asasinat). Situaţia materială este modestă, are un serviciu anost şi o viaţă socială searbădă. Nora Rasch este o femeie strivită de sistemul pe care l-a contestat.  Perspectiva feministă pe care o afişează Ostermeier, în continuarea ideii lui Kroetz, pune problema opţiunilor pe care le are o femeie într-o societate controlată de bărbaţi. În 2003, prima montare a piesei în România, realizată de Gianina Cărbunariu (într-un spectacol – Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi, care cuprindea trei monodrame cu personaje feminine ale dramaturgului german, scrise între 1972 şi 1976) prezenta un personaj robotic (Coca Bloos), cu o viaţă complet sterilizată, alcătuită din ritualuri cotidiene stricte, respectate obsesiv. O viaţă programată riguros, gest cu gest, fără emoţie, fără surprize, în al cărei tipar este inclusă şi sinuciderea („Piesa îşi propune să reprezinte o stare de fapt care m-a frapat adeseori în rapoartele poliţiei. În multe cazuri, sinuciderea se desfăşoară într-un mod incredibil de ordonat. Pregătirile pentru sinucidere se desfăşoară fără nici o trecere, ca o continuare firească a activităţilor zilnice şi considerate tocmai de aceea ca fiind cît se poate de fireşti. Iar sinuciderea propriu-zisă se înfăptuieşte cu aceeaşi dragoste de ordine, cu aceeaşi acurateţe, la fel de cuminte şi cu aceeaşi dezolantă muţenie ce au marcat şi viaţa ce o produce.“ – F.X. Kroetz). 

Piesa lui Kroetz, construită în totalitate din didascalii, fără cuvinte, descoperă sensurile multiple ale tăcerii: într-un fel taci cînd eşti apatic, în alt fel cînd eşti furios sau cînd aştepţi să sune telefonul. Tăcerea depinde de omul şi golul de lîngă tine. Tăcerea spune multe, dacă ştii să o asculţi. Pe acest eşafodaj dramaturgic cu două elemente esenţiale – tema politică şi lipsa textului –, regizorul Eugen Jebeleanu a construit un spectacol reinterpretînd şi amplificînd premisele iniţiale. Jebeleanu accentuează impersonalitatea spaţiului – locuinţa din text era standard mobilată – prin mutarea acţiunii într-o cameră de hotel, loc steril care permite să fii ce personaj vrei şi, mai ales, să fii tu însuţi (la Teatrul Unteatru, scenografa Velica Panduru a creat o cameră – prototip, chic, dar rece). Camera de hotel este un mediu favorabil recalibrărilor identitare, un fel de lichid amniotic pentru confruntarea cu sine (la senzaţia de „cocon“ contribuie şi muzica lui Alex Halka, hipnotic învăluitoare). În acest spaţiu steril, Eugen Jebeleanu suprapune mai mulţi timpi. Procedeul condensează cinematografic naraţiunile, imaginea conţine toate personajele, iar spectatorul asistă simultan la mai multe poveşti. În lipsa textului, instrumentul narativ este acţiunea, şi asta schimbă tipul narativităţii. Poveştile se construiesc din acţiuni şi atmosferă, personajele sînt compuse vizual din felul în care arată şi în care tac, din gesturi şi priviri. Regizorul mută astfel accentul pe corporalitate şi spaţialitate, atenuează politicul din piesa originală, deşi componenta socială există (mai ales la personajul matur, care păstrează traseul iniţial, acela al unei femei care renunţă la viaţă şi la ultimul personaj, un travestit/transsexual) şi oferă lecturi suprapuse. O arhivă de poveşti personale în construcţie. Timpul se dilată, universurile interioare devin explorabile, supratema – singurătatea – este transpusă în paradigme diferite. O tînără – Camelia Pintilie – aşteaptă o întîlnire amoroasă. Nerăbdarea ei se transmite în gesturile febrile, aproape nevrotice. O femeie matură (Emilia Dobrin) aşteaptă pur şi simplu. Făptura ei calmă absoarbe timpul. Un al treilea personaj, transsexualul (Ştefan Huluba), apare la final pentru a lăsa deschisă seria singurătăţilor. Energiile diferite de pe scenă provoacă publicului lecturi individuale ale poveştilor (cheile de citire sînt personale) şi permit adăugarea unor istorii personale – ale fiecărui spectator în parte – în compoziţia polimorfă a dramaturgiei. Intimitatea spaţiului generează o intimitate a lecturii. Urmărirea unui personaj în banalitatea gesturilor sale teatralizează ritmul vieţii şi realitatea se reconfigurează scenic. Un alt element care diferenţiază personajele lui Jebeleanu de cel original este emotivitatea. În locul sterilităţii emoţionale, Jebeleanu încarcă personajele cu viaţă. Tînăra are o poveste de dragoste complicată, elemente disparate ale acestui puzzle relaţional creează imaginea unei bolnăvicioase dependenţe afective. Camelia Pintilie joacă nervos, cu reacţii compulsive – pune repetitiv mesajul video trimis de iubitul ei sau îl „loveşte“ pe motanul Tom, o pisică virtuală – şi dezordonate, ca şi cum ar intui ruptura. Emilia Dobrin construieşte un personaj la polul opus, o femeie liniştită, cu tabieturi, care îşi permite un mic răsfăţ: o cameră la hotel, o rochie frumoasă, o atmosferă misterioasă (parfumată cu beţişoare), departe de viaţa cotidiană, cu ce-o fi bun şi mai ales rău în ea. Nu pare tristă, ci detaşată de prezentul care devine în acea seară trecut. Cu un umor rece, face un selfie al viitorului cadavru pentru a testa poziţiile „elegante“. Într-un personaj pe care doar îl introduce în scenă, lăsîndu-i pe spectatori să-i imagineze povestea, Ştefan Huluba aduce explicit în discuţie tema identităţii, una sexuală în cazul său (travestit/transsexual). 

În spectacolul lui Eugen Jebeleanu, toate personajele îşi explorează identitatea: se privesc lung în oglindă, ca şi cum atunci s-ar vedea prima oară. În tăcere.

este un poem al singurătăţii maladive. 

Oana Stoica este critic de teatru. 

Foto: R. Borgfjord