Saga Necşuleştilor
● Titanic Vals de Tudor Muşatescu; regia: Alexandru Dabija; decoruri: Helmuth Stürmer; costume: Corina Grămoşteanu. Cu: Ionel Mihăilescu, Antoaneta Zaharia, Dorina Lazăr, Nicoleta Lefter, Sabrina Iaşchevici, Marius Damian, Ruxandra Maniu, Ioan Batinaş, Alexandru Papadopol, Pavel Bartoş, Rodica Mandache, Anda Saltelechi, Dan Iosif. Teatrul Odeon
Ce mi se pare definitoriu pentru Alexandru Dabija este faptul că viziunile sale asupra textelor pe care le montează nu le afectează acestora identitatea. Un Hamlet femeie sau Romeo şi Julieta cu sindrom Down pot fi perfect argumentate (s-au făcut), dar asta presupune o intervenţie esenţială în dramaturgie, folosirea textului ca fundaţie pentru crearea unui scenariu nou, înşurubarea unui raţionament logic într-un imaginar subiectiv, în timp ce Dabija, de cele mai multe ori, nu alterează materia primă, deşi asupra ei operează disecţii şi proiectează perspective. Dabija este un cititor inteligent, percepe subtil intenţia dramaturgului şi îi oferă vizibilitate, asta fiind şi amprenta sa regizorală.
Satira socială din 1932 a lui Tudor Muşatescu, Titanic Vals, o variantă de Scrisoare pierdută (scrisoarea e înlocuită de un testament), cu focus pe universul casnic şi aspiraţiile de parvenire, are potenţial de dezvoltare în diferite direcţii, de la dramolete familiale, la comedii politice. „Comedie spumoasă“, cum este de obicei prezentată, Titanic Vals a avut o lungă carieră scenică, iar în 1964 a fost ecranizată de Paul Călinescu. Probabil la longevitate speră şi creatorii actualei versiuni şi speranţele lor ar putea fi împlinite, căci se aplică modelul din Gaiţele lui Kiriţescu, tot la Odeon. Acolo, Dabija scana mentalul micilor burghezi provinciali, a răutăţii feminine dominante şi a atracţiei spre funebru (teme reluate, din altă perspectivă, în spaţiu rural, în recentul O... ladă de la Teatrul Tineretul din Piatra Neamţ), păstrînd însă umorul, atît cît permite textul, ceea ce îl făcea accesibil şi dezirabil pentru o categorie largă de public şi, de aici, un succes de lungă durată al spectacolului de la Odeon. De altfel, regizorul pare pasionat de disecţiile mentalului comunităţilor şi inventarierea, cu hîtră înţelegere, a tarelor colectivităţii, dezvoltate malign în indivizi.
Titanic Vals stă, la Dabija, sub semnul naufragiului uman, al catastrofei sociale (finalul este incert, proiecţia unui vapor pe jumătate scufundat zguduie ameninţător familia proaspăt cocoţată pe avere şi putere): afundarea într-un univers casnic inconfortabil, dar nu torturant, undeva între comoditate şi anularea identităţii, în vecinătatea resemnării, cu rare izbucniri de revoltă şi morală, ba chiar de afirmare a unor crezuri, pusee repede înăbuşite de ambiţia parvenirii.
Spectacolul este construit din două părţi, puse scenografic în oglindă (decor: Helmuth Stürmer). Prima parte conturează lumea înghesuită a Necşuleştilor, într-un spaţiu sufocat de panouri mate, care permit jocurile cu umbre, cu o canapea mică şi o bucătărie permanent aburită, din care mirosul de mîncare se propagă peste tot, îl simţi cum se infiltrează în haine. Într-un colţ – nişte coteţe de găini. Se construieşte o atmosferă stătută, din care lipseşte orizontul, o rutină a suficienţei, un mod de a trăi mărunt, irespirabil. În acest spaţiu meschin, familia Necşulescu se reliefează ca un ansamblu de caractere vag periculoase. Chiriachiţa (Dorina Lazăr, într-un rol pe care l-ar putea juca şi în somn, prototip de soacră urbană, veşnic nemulţumită) şi Dacia (Antoaneta Zaharia, soţia, demnă fiică a mamei ei) instituie un matriarhat comic, a cărui supremă putere se arată în bucătărie sau la „pasienţe“ şi căruia Spirache (Ionel Mihăilescu) i se supune fără rezistenţă. Spirache se bucură, de altfel, de dragostea fizică a nevestei şi de afecţiunea fiicei, Gena (Sabrina Iaşchevici), ceea ce e suficient pentru a-l face fericit. Mezinul Decebal (Ruxandra Maniu) se ocupă cu micile iritări ale celor mari, iar silueta sa supradimensionată face trimitere la copiii-monştri din piesa lui Roger Vitrac, Victor sau copiii la putere. Sugestia de derapaj al acestui echilibru domestic vine de la predispoziţia către pariuri sportive a lui Traian (Marius Damian), atenuată în spectacol şi de la cea către jocuri sentimentale murdare a Sarmisegetuzei (Nicoleta Lefter).
Partea a doua se bazează pe dezvoltarea pînă la caricatură a viciilor inofensive din primul act. Parveniţi financiar, Necşuleştii nu reuşesc să obţină şi aparenţa burgheză. Definitoriu pentru asta este un element de decor: interiorul sărăcăcios e înlocuit de o canapea imensă, foarte înaltă, cu multiple funcţiuni şi pe care familia încearcă să se caţere cu greutate, deseori fără succes, astfel încît lupta cu sofaua devine o metaforă transparentă a dificultăţii de acces la un statut social pentru care nu există CV-ul necesar. Îmburghezirea nu se reduce la o moştenire picată din cer, iar puterea se dovedeşte greu şi scump de cucerit. Matriarhatul se extinde la politică, Dacia şi Chiriachiţa îşi impun voinţa cu autoritatea şefilor de trib, în faţa unui Spirache depăşit de ambiţiile familiei, dar nu şi de probleme pe care le rezolvă ca orice bărbat diplomat, fără ştirea cuplului soţie – soacră. Personajele urmează trasee tipologice fără a-şi pierde însă umanitatea (pe lîngă multe altele, este şi acesta meritul regizorului, că generalizează fără tezism). Curtezanii Dinu (Ioan Batinaş) – emotiv, vorbăreţ şi vag bîlbîit – şi Stamatescu (Alexandru Papadopol) – un sentimental agresiv –, Nercea (Pavel Bartoş) – un gigolo de partid, a cărui intrare cu tricolorul la brîu şi coşul de răchită este imaginea parodică a patriotismului electoral –, doica unguroaică (Anda Saltelechi), ale cărei bosumflări în maghiară condimentează textul original, şi avocatul Procopiu, devenit personaj feminin (Rodica Mandache), rudă cu Familia Addams sau cu Pălărierul nebun din Alice în Ţara minunilor (realismul satiric este traversat de cîte o tuşă de fantasy).
Îmi place rîsul lui Dabija, care preferă să se amuze lucid – dar fără răutate – de natura umană, decît să o judece. Deşi privirea sa pătrunzătoare descoperă umanitatea cu toată splendoarea micilor şi marilor sale ipocrizii, Dabija acceptă lumea aşa cum e, rea, comică, perfectibilă şi, uneori, teribil de plictisitoare. Cel din urmă „păcat“ este însă capital...
Oana Stoica este critic de teatru.
