Zgomotul şi ura
● Pacta sunt servanda / Martie negru 1990, cu Anca Benera, Arnold Estefán.
● Manual de clasa a IX-a, cu Serghei Chiviriga, Diana Gheorghiţă. Performance în cadrul expoziţiei „Am fost atît de puţini şi atît de mulţi am rămas“ de Anca Benera & Arnold Estefán, la tranzit.ro
Într-un spaţiu nou pentru arta contemporană – tranzit.ro (Bucureşti, str. Gazelei nr. 44), Anca Benera şi Arnold Estefán chestionează concepte politice şi economice din perspectiva flexibilităţii acestora. În contextul schimbărilor majore care se produc în lume, de la reconfigurarea geopolitică la criza economică, doctrinele se dovedesc depăşite şi trebuie regîndite, adaptate la noile realităţi sau înlocuite cu altele noi. În expoziţia „Am fost atît de puţini şi atît de mulţi am rămas“ – cu obiecte, instalaţii şi un performance video care a avut două variante live la vernisaj –, Benera şi Estefán explorează folosirea ad litteram a conceptelor economico-politice, pentru a demonstra rigiditatea acestora şi, mai ales, limitele statului-naţiune. Noţiunea cea mai supusă degradării pare a fi cea de stat, concept care ajunge să funcţioneze ca un bumerang, să devină, din expresia politică a unei naţiuni, închisoarea alteia. Şi asta în timp ce graniţele se fluidizează.
Într-o scrisoare către Banca Naţională a Cubei, Benera şi Estefán propun ca ştergerea datoriei pe care statul cubanez o are faţă de cel român – datorie neplătită pe motiv că România a abandonat calea „luminoasă“ a socialismului – să se realizeze doar în cazul în care Cuba păstrează drumul rătăcit de români, cel al comunismului. Propunerea vine pe fondul relaxării regimului de la Havana, după epoca Fidel Castro. Într-o altă scrisoare, datoria veche pe care Germania o are faţă de statul român, abandonată ca subiect de discuţie între cele două state, face obiectul unei propuneri de afaceri pentru investitorii germani. În termenii economiei de piaţă, orice creanţă trebuie fructificată drept oportunitate de afaceri. Tezaurul României, dispărut în Rusia, este reprezentat simbolic de o monedă de aur rusească, echivalentul cantităţii pe care ar primi-o fiecare cetăţean român dacă tezaurul ar fi recuperat şi împărţit populaţiei. Ceea ce rezultă de aici este că aplicarea rigidă a conceptelor economice şi politice – datorii, stat, socialism, capitalism, economie de piaţă – duce la rezultate hilare.
Cu un impact şi mai puternic decît această chestionare aparent economică pare a fi problema legată de rigidizarea conceptului de naţiune. În contextul retoricii naţionaliste care a inflamat media în ultimul timp şi a dus la deliruri verbale despre pericolul maghiar şi românizarea forţată, Benera şi Estefán abordează acest subiect tensionat printr-un performance cu trei capitole. În primul capitol, „Pacta sunt servanda“, înregistrat şi integrat în expoziţie, cei doi citesc din manualele de istorie român şi maghiar prezentarea unor evenimente: Revoluţia de la 1848, Tratatul de la Trianon, Diktatul de la Viena. Desigur, fiecare citeşte în limba lui, din cartea lui. Prin urmare, perspectivele asupra evenimentelor respective – momente istorice în care s-au reconfigurat graniţele dintre România şi Ungaria – sînt fundamental diferite, dar nu acesta este cel mai important lucru, ci faptul că lectura are loc în acelaşi timp, cu cei doi lectori faţă în faţă. Prin urmare, ea devine neinteligibilă. Cele două versiuni asupra aceleiaşi istorii se anulează reciproc. Sînt două discursuri hemoragice, dar autiste, o non-discuţie, o exersare a vorbirii, nu şi a ascultării celuilalt. Capitolul al doilea din performance, „Martie negru 1990“, prezentat live la vernisaj, aduce în prim-plan istoria recentă. Subiectul lecturii este conflictul interetnic de la Tîrgu-Mureş. Cronologia evenimentelor, aşa cum a apărut în ziarele vremii – române şi maghiare, în versiuni diferite –, este citită concomitent de performeri, cu acelaşi rezultat bruiat. Performance-ul sublimează, astfel, toxica retorică naţionalistă, identificabilă ca un bruiaj iritant şi care duce la o politică distructivă. Efectele sînt nocive. Noua arhitectură europeană se prăbuşeşte sub buldozerul naţionalist. O altă instalaţie din expoziţie – „Nu ştiu ce spune, dar înţeleg“ – este traducerea aproximativă realizată de Anca Benera (care ştie foarte puţin maghiară) a unei scrisori personalizate, primite de Arnold Estefán cu ocazia acordării cetăţeniei ungare. Expeditorul este premierul ungar Viktor Orbán, ale cărui volute discursive patriotarde sînt identificate de traducătoare în tonul pompos şi fals al scrisorii. Deşi destinatarul este individualizat, conţinutul epistolei, un vădit discurs electoral, este standard şi depersonalizează epistola, o sterilizează. Un al treilea capitol din performance, „Manual de clasa a IX-a“, este dedicat Republicii Moldova. Serghei Chiviriga şi Diana Gheorghiţă lecturează, în acelaşi timp, pasaje din manualele de istorie basarabene, diferite pentru românii şi ruşii de peste Prut. Perspectivele sînt, din nou, contrarii – de exemplu, în cazul evenimentelor din 7 aprilie 2009, cînd a fost înlăturată guvernarea neocomunistă –, dar lectura concomitentă le dovedeşte inutilitatea. Istoria este ca o fotografie blurată. Sîntem, într-un fel, orfani de istorie.
Ceea ce spune performance-ul este că vechile instrumente ale geopoliticii au expirat, iar înţepenirea în concepte depăşite – naţiune, etnie, socialism, capitalism etc. – duce la pierderea identităţii. „Pioni“ politici şi „sclavi“ economici, prinşi în mecanismul învechit al unui sistem care şi-a atins limitele, oamenii uită dimensiunea esenţială, aceea a... umanităţii. „Într-adevăr, sîntem praf şi cenuşă“ este o instalaţie care foloseşte kopjafa – stîlpii funerari de lemn din Ţinutul Secuiesc, care simbolizează dispărutul. Ornamentele geometrice sculptate permit identificarea acestuia (femeie, bărbat, tînăr, în vîrstă, căsătorit sau nu). Aceşti stîlpi sînt folosiţi de Benera şi Estefán ca lemne de foc. Astfel, identitatea este anulată. O altă instalaţie, cea care dă titlul expoziţiei – „Am fost atît de puţini şi atît de mulţi am rămas“ – foloseşte ca material pămîntul. Literele ce alcătuiesc titlul sînt săpate în pămînt precum castelele de nisip. Semnificaţia lor ţine interpretarea personală a fiecărui vizitator, dar în contextul resuscitării isteriilor interetnice, primul sens care a apărut a fost acela al urii: am fost atît de puţini care am urît şi atît de mulţi am rămas. Într-o astfel de interpretare, fragilitatea instalaţiei dă speranţe. La vernisajul din 5 aprilie, o copilă de 2-3 ani a călcat cu perseverenţă toate literele, pînă cînd acestea au dispărut în pămîntul frămîntat. Ceea ce ne-a despărţit în performance a fost netezit, nivelat, amestecat, perspectivele s-au unit prin anulare. Odată cu textul scris pe pămînt, a dispărut şi ura. Şi rîsul puştoaicei a răsunat victorios la demolarea ultimei litere. Expoziţia e deschisă pînă pe 5 iunie.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: R. Voinea, J. Schulze, A. Estefan
