Doamnele şi vagabondul

● (anti)aging – concept, coregrafie, interpretare: Mădălina Dan, Mihaela Dancs. Centrul Naţional al Dansului Bucureşti

Dragă Mădălina, dragă Mihaela. Două doamne în vîrstă, cu ochelari de soare, căciuli de blană şi bastoane de lemn intră în scenă, cu mers nesigur, ţinîndu-se de braţ. Drumul pînă în faţa scenei se parcurge încet, cu oboseală şi neîncredere, ca şi cum ar cerceta un teritoriu necunoscut. Se aşază pe o băncuţă şi încep un dialog cu ele însele, de la o vîrstă la alta. „Dragă Mădălina, dragă Mihaela.“ (anti)aging este un jurnal performativ ţinut invers, dinspre o previzionată senectute serenă, spre tinereţea energică a prezentului. Mădălina Dan şi Mihaela Dancs realizează un „ambulatoriu (anti)aging“ în care, timp de 30 de ani – din 2011, cînd a fost premiera, pînă în 2041, cînd va fi ultimul spectacol –, îşi arhivează existenţa, nu atît ca o înşiruire de fapte (deşi există şi această latură), cît ca memorie încrustată pe corp. Performance-ul înregistrează felul cum timpul se scrijeleşte pe pielea dansatoarelor. Şi pentru ca înregistrarea să nu fie efemeră, o cameră filmează spectacolul la fiecare reprezentaţie. La final, spectatorii sînt invitaţi să lase un mesaj pe video, care să marcheze prezenţa lor acolo. Pentru spectacolul din 2041. Pentru construirea unei comunităţi a memoriei.

Dragă Mădălina, dragă Mihaela. Dan şi Dancs se dezbracă de semnele îmbătrînirii, acumulate de-a lungul vremii. Spectacolul are un timp dublu: subiectiv – din bătrîneţea viitoare în prezentul tinereţii – şi obiectiv – cel cronologic, normal, înregistrat de aparatul de filmat. Este o perspectivă ambivalentă, care se echilibrează ca un sistem de scripeţi, din memoria subiectivă a performerilor care se autoinvestighează – parcursul profesional şi cel personal – şi din cea obiectivă, a camerei care priveşte rece procesul de arhivare a timpului pe corp. Şi uneori, viaţa surprinde imaginaţia. Ceea ce a fost, în primele reprezentaţii, un spectacol tandru despre moştenire – „testamentul“ lăsat la finalul show-ului: „Să nu vă luaţi prea tare în serios“ etc., la care se raportează cele două doamne în deschidere – a devenit, în reprezentaţiile recente, o poveste dură despre supravieţuire. Luptîndu-se cu o boală complicată, una dintre dansatoare inserează acest eveniment în memoria colectivă, căci la fiecare reprezentaţie, arhiva personală se actualizează. Frusteţea mărturisirii taie respiraţia. Mai tîrziu, cînd cronologia inversă duce nu numai la lepădarea de semnele îmbătrînirii, ci şi la o chestionare care merge pînă la afişarea corpului nud – expresie a sincerităţii şi suport al memoriei arhivate –, imaginea trupului care poartă semnele vremelnice ale bolii devine dureroasă la propriu. Ca şi cum ceva din boala de pe scenă s-ar prelinge demonstrativ peste spectatori, făcîndu-i părtaşi la o experienţă majoră, obligîndu-i să interacţioneze cu ea. Nu se mai poate ignora, nu se mai pot aplica clişee melodramatice, nu se mai poate mima compătimirea ori optimismul condescendent. Corpul stigmatizat temporar te forţează să îl priveşti, te provoacă să te confrunţi cu el, chiar dacă îţi suprimă reacţiile. Stigmatizarea îi arată vremelnicia. Şi aici, lucrurile se înşurubează interesant: boala care atrage atenţia asupra corpului temporar şi conceptul performance-ului, de moştenire bazată tocmai pe această vremelnicie. Un asemenea impact devastator din partea unui performance nu am înregistrat decît la Purgatoriul lui Romeo Castellucci.

Dragă Mădălina, dragă Mihaela. Pe lîngă arhiva personală, (anti)aging înregistrează şi o arhivă profesională. Se conturează biografiile performerilor (diferite ca trasee, una a ales dansul ca primă opţiune, alta vine din... stomatologie) şi se face un comentariu critic asupra dansului din prezent (pornind de la balet clasic). În 2011, premiera spectacolului ar fi trebuit să aibă loc la Centrul Naţional al Dansului, dar, tocmai atunci, instituţia a pierdut spaţiul, fără să primească altul în schimb. Prin urmare, (anti)aging a apărut sub semnul precarităţii, lucru perfect conexat cu ideea performance-ului, căci vremelnicia trupului care determină necesitatea unei moşteniri – ca o urmă în afara corpului – se suprapune efemerităţii unei instituţii care a învăţat să trăiască în afara spaţiului. (anti)aging a fost primul spectacol în noul sediu al CNDB – după trei ani de vagabondare –, la Sala „Stere Popescu“ din Bdul Mărăşeşti nr. 80-82, un spaţiu prietenos, cu o curte şi cîţiva copaci. În seara reprezentaţiei, sala a fost plină, semn că absenţa CNDB din spaţiul public a fost puternic resimţită. Publicul a reacţionat oarecum atipic, poate şi din cauza acestei absenţe prelungite, care a generat un val emoţional la revenire, dar şi datorită sincerităţii fruste a spectacolului, care a produs o bruscă trezire la realitate. Cumva, nevoia de tandreţe a răbufnit în aplauze, stimulată şi de îmbrăţişarea de final a protagonistelor. Aplauze lungi, repetate insistent, rechemare pe scenă, iar şi iar. O simpatie exprimată deschis, efervescent, mod neobişnuit pentru spectatorul de dans contemporan, un tip de performance care antrenează exclusiv gîndirea, fără artificii emoţionale sau materiale (decor, costume) care ar putea genera efuziuni sentimentale. Dar acest tip de life in progress, cu toată sinceritatea sa, pare să-l fi răscolit profund pe spectator.

Dragă Centrule. Deschis cu cîteva săptămîni în urmă, în două etape, una pentru comunitatea dansului, cu spectacolul Promised Land, alta pentru public, cu o serie de instalaţii performative, CNDB a găzduit (anti)aging ca primă reprezentaţie obişnuită, „de repertoriu“. Involuntar, titlurile celor două spectacole – Promised Land şi (anti)aging – descriu situaţia Centrului, între un spaţiu mereu promis (şi încă inexistent – noua sală este închiriată) şi un refuz al standardului, al cuminţirii. Între ele, spectacolul de deschidere pentru public al noului spaţiu, Domnişoara Speranţa. Dorinţă şi aşteptare – lansarea pe uscat a unui vas delicat a pseudoinventariat problemele esenţiale ale CNDB. Directorul Mihai Mihalcea (împreună cu Alexandra Pirici) a performat relaţia cu autoritatea tutelară – în speţă Ministerul Culturii – marcată de indiferenţă şi rigiditate. Directorul artistic Vava Ştefănescu a concentrat esenţa muncii unui manager de instituţie „vitregă“: datul cu mopul. Coregraful Manuel Pelmuş a cîntat, acompaniat de pianistul Mihai Gămulescu, „Oda bucuriei“. Pentru acest moment, Pelmuş a învăţat să cînte la vioară, în două săptămîni. Un CNDB bebeluş a dansat în braţele unei ursitoare (sperăm că e una bună – Ana Costea), pe muzica lui Iordache şi Adrian Neacşu etc. Amfitrioana serii a fost Domnişoara Speranţa (Paul Dunca). Chipul ei voalat şi semnul de întrebare care tronează în curte demonstrează o efemeritate permanentizată. Ca şi cele două doamne respectabile, CNDB îşi arhivează memoria pe corpuri care dansează.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Cavallucci