Manuel Pelmuş şi faţa nevăzută a dansului
● preview – concept, coregrafie, interpretare: Manuel Pelmuş. O producţie Brandlien / Pelmuş. Coproducţie: Centre National de la Danse (Paris), CDU – Center for Art Drama Zagreb, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, Theorem.
Există dansatori care folosesc cuvinte precum corpul, pe post de material de lucru. Din cuvinte se coregrafiază performance-uri. După dans şi nondans, urmează dansul discursiv (sau dansul volubil). După corpul dansator urmează corpul vorbitor. Manuel Pelmuş le foloseşte pe amîndouă pentru a-l explica pe unul prin intermediul celuilalt.
Pelmuş face parte din categoria coregrafilor care vorbesc bine pe scenă. Conceptualizează, verbalizează şi performează. De exemplu, în preview, unul dintre show-urile sale longevive („cea mai importantă producţie a stagiunii 2006-2007“ – apreciază criticul austriac Helmut Ploebst în revista de specialitate Ballettanz International; performance prezentat în Europa şi în Statele Unite, dar de puţine ori în România, chiar deloc în ultimii ani), coregraful face un spectacol complet în întuneric. Un dans audio. Anulează scena în totalitate, o pulverizează în beznă, dar mai mult decît abolirea scenei, Pelmuş anihilează spectacolul. Nu ideea de spectacol, nu forma, nu sensul, ci spectacolul în sine. Aneantizează scena şi face performance-ul invizibil pentru a investiga modul în care se construieşte un spectacol în raport cu publicul, sensul mişcării şi raportarea la spaţiu, deopotrivă a performerului şi a spectatorului. Scena devine o cutie neagră stricto sensu. Reflectoarele se sting înainte de venirea lui Pelmuş, căci întunericul deplin ţine loc de scenografie. Publicul are timp să vadă pe scenă un scaun gol, cel pe care se va aşeza performerul cînd totul se va cufunda în beznă. Scaunul conţine premoniţia unui corp. Bezna e ambivalentă, decor şi concept, ea funcţionează drept „spaţiu“ performativ pentru Pelmuş şi catalizator al imaginaţiei pentru public. Coregraful pune la lucru fantezia spectatorului, dînd de furcă „lenei“ cu care acesta, cînd vine să vadă un spectacol, se aşteaptă să fie „servit“. Provocarea spectatorului nu este, însă, un scop în sine pentru Pelmuş. Ceea ce chestionează el este modul în care dansul devine spectacol. Unde se formează „dansul“ (pe scenă sau în mintea spectatorului), ce este limbajul coregrafic, care sînt simbolurile cu care se poate opera? Ce se poate schimba, ce se poate anula, care este rolul receptorului? Performerul aruncă în discuţie definiţia dansului din Encyclopaedia Britannica şi ajunge la un silogism: dacă mişcarea influenţează spaţiul prin vibraţiile pe care le produce, atunci şi spaţiul, dacă devine convulsiv, poate determina mişcare. Pelmuş generează spectacolul în imaginaţia fiecărui spectator, dansînd fără să fie văzut. Dansează şi descrie în detaliu fiecare mişcare, plasarea corpului în scenă, raportarea la repere identificabile, recreează mental şi verbal relaţia cu spaţiul şi, astfel, dansul executat în întuneric se reconstruieşte în mintea spectatorului. Efortul de a imagina ceea ce se aude implică o atenţie sporită, spectatorul devine coparticipant, depăşind condiţia de martor. Atenţia sa este „testată“: la un moment dat, Pelmuş dansează fără text, iar publicul recuperează imaginile prin sunetul paşilor care îl plasează pe performer în spaţiu şi dă identitate mişcării, dar şi prin rememorarea descrierii anterioare. Mai mult, invocînd traseul de creare a acestui spectacol, Pelmuş aminteşte de o notă scrisă la întîmplare: „I’m not here“. Sintagma se „materializează“ (toţi termenii folosiţi în acest spectacol sau în raport cu el trebuie redefiniţi din cauza „scenografiei“): coregraful tace în întuneric. Tace pînă cînd dispare. Publicul nu ştie dacă el mai este în scenă sau nu (un timp, am avut senzaţia că a plecat). După care reia textul şi dansul în întuneric. Şi aici apare tema spectacolului: dificultăţile de percepţie a unui nou limbaj coregrafic (situaţie cu care s-a confruntat în spectacolele sale anterioare: „operează cu simboluri ale Estului“ – zic vesticii, vs „influenţă occidentală“ – cum i se spune acasă). Limbajul coregrafic ridică problema modului de construcţie a unui performance şi a definiţiei dansului şi, de aici, investigaţia performativă a lui Pelmuş.
preview este o piesă care atinge cîteva dintre interogaţiile legate de identitatea şi redefinirea dansului contemporan: nondansul, invizibilitatea, teoria performată, refuzul standardizării conceptelor, transformarea spectatorului în partener scenic, fără implicarea fizică a acestuia (chiar cu riscul generării unui inconfort din cauza nonconformismului spectacolului). Pentru public, trecerea de la privit la gîndit traduce o mutaţie semnificativă din dansul contemporan – anularea mişcării, diminuarea sau invizibilitatea ei, în favoarea conceptualizării. De la estetic la intelect, de la calofilie la silogism, limitele dansului aşa cum le ştim (nu doar din Encyclopaedia Britannica) sînt forţate. Pelmuş nu numai că le forţează, dar le şi analizează.
Ce se poate remarca la Centrul Naţional al Dansului, odată cu apariţia noului sediu, este o foame de spectacol. După inaugurare, CNDB a oferit sala pentru reprezentarea unor show-uri importante ale ultimilor ani, iar publicul a fost numeros, semn că lipsa spaţiului a fost acut resimţită. CNDB a readus în atenţie acest spectacol esenţial în istoria recentă a dansului contemporan românesc (sper să vedem şi Romanian Dance History – performance/lecture/debate în şapte „volume“, semnate tot de Manuel Pelmuş şi performate alături de alţi dansatori), după ce, cu puţin timp înainte, a prezentat alte piese importante, precum anti(aging) – coregrafia Mădălina Dan şi Mihaela Dancs –, Pretend we make you happy şi Dance a playful body (ambele create de Andreea Novac).
Producţiile lui Manuel Pelmuş – inclusiv preview – sînt prezentate în punctele importante ale dansului contemporan european sau american (festivaluri precum „Tanz Im August“ – Berlin, „TanzQuartier“ – Viena, „deSingel“ – Anvers, „Judson Church“ – New York). Anul trecut, a primit Berlin Art Prize, acordat de primarul Berlinului şi oraşul Berlin, premiu motivat astfel: „şProiectele lui Manuel Pelmuşţ reprezintă reacţii rebele faţă de spectacolele călduţe şi lipsite de atitudine care servesc pieţei internaţionale de artă şi sînt manevre de subminare, într-o cultură dominată de conservatorism. Sînt independente, incomode şi inteligente.“ Probabil că una dintre ipostazele sale cele mai cunoscute – fiind de actualitate – este aceea de coautor, alături de Alexandra Pirici, al proiectului României la Bienala de la Veneţia în acest an, O retrospectivă imaterială a Bienalei de la Veneţia, lucrare performativă nelipsită din recomandările presei mondiale. O expresie din limba de lemn a presei de odinioară, luată ad litteram, i se potriveşte perfect: Manuel Pelmuş este una dintre cele mai inteligente voci ale dansului contemporan românesc.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: CNDB
