Împreună
● Punct triplu, un spectacol de Bogdan Georgescu. Scenografia: Irina Gâdiuţă; cu: Elena Purea, Katalin Berekméri, Ion Vântu, Mihaela Mihai, Csaba Ciugulitu, Andrei Chiran. Teatrul Naţional Tîrgu-Mureş, Compania „Liviu Rebreanu“ & Colectiv A, Cluj.
Un fapt divers. Unul din cazurile melodramatice prezentate la TV. Un tată se sinucide împreună cu doi copii minori. Detaliile înduioşează. Fetiţa de 3 ani arată ca un îngeraş blond. Băiatul adolescent are un handicap sever. Tatăl alege înecul în apele îngheţate ale lacului Tarniţa (Cluj). Au fost probleme în familie. Au fost probleme la serviciu. Relaţii conjugale avariate. Tensiuni interetnice mocnite. Economia în criză, veniturile în pericol. Prejudecăţi şi sărăcie. Trei morţi. Durere. Ştirea zilei la TV. Ştirea zilei pe Facebook. Comentarii, regrete, compasiune. Viaţa merge mai departe.
Punct triplu este o instalaţie performativă social activă. Preocupat de teatrul activ social pe care îl practică de ceva vreme – atît ca activism comunitar (în cartierul bucureştean Rahova, în care populaţia săracă, de origine romă, este alungată în urma retrocedărilor, s-a implicat, împreună cu organizaţia Ofensiva Generozităţii, în crearea centrului comunitar LaBomba, desfiinţat în urma retrocedării clădirii de către stat, în condiţii discutabile, către o persoană particulară), cît şi ca performance social (spectacolul ForTheWin discută despre depersonalizarea corporatiştilor, pornind de la moartea unei femei din cauza extenuării fizice) –, Bogdan Georgescu a creat la Tîrgu Mureş un spectacol care vizează problemele locale specifice şi pe cele sistemice, ale societăţii.
Tragedia familială din Cluj este dezvoltată prin conceptualizarea noţiunii de „împreună“ ca deziderat social. Intoleranţa generalizată – la nivel etnic, atitudinile homofobe, rasiste, naţionaliste – care virusează organismele vitale ale societăţii se constituie, în spectacol, în cadrul general care înglobează acest caz particular. Pericolul constă în faptul că drama este repetabilă, generată de alte motive (de exemplu, plecarea unui părinte la muncă în străinătate). Ceea ce se vede este o alienare generală în care gesturile extreme riscă să devină banale, iar depersonalizarea, favorizată de reţelele sociale, prefigurează o lume lipsită de afect, cu sentimente intermediate de Internet.
Bogdan Georgescu a scris un text fragmentar (în urma unei documentări, dar cazul este ficţionalizat), cu scene scurte, alerte, care panoramează asupra disfuncţiilor sociale, cu un fir narativ – cazul din Cluj – decupat tot în cadre scurte, cinematografice, cu un personaj dublu, Tatăl şi Observatorul (Ion Vântu), participant şi comentator în egală măsură. Drama personală devine simptom de boală socială. Disensiunile etnice la nivelul relaţiilor interpersonale (mama copiilor este unguroaică, tatăl – român), care generază o tensiune subliminală, naţionalismul din şcoli, sărăcia pe fondul căderii economice, morala învechită ca normă socială asumată, falimentul sau atrofierea valorilor esenţiale – solidaritatea, toleranţa, acceptarea diversităţii –, toate acestea sînt expuse în Punct triplu, sub forma unei instalaţii. Scenografia (Irina Gâdiuţă) este formată din mai multe obiecte metalice manevrate de actori pentru fiecare scenă, perfect încadrabile în spaţiul frust din Sala Parking. Unele obiecte devin personaje. Sînt folosite ingenios caprele de fier pentru a crea cei doi copii sau, cu ajutorul unor reflectoare – maşini. Spectacolul se construieşte şi deconstruieşte, dramaturgic şi scenografic, ca un puzzle.
Realizat în oraşe multietnice (se joacă la Tîrgu Mureş şi Cluj, căci Colectiv A din Cluj este coproducător şi, prin urmare, a fost prezentat în Temps D’Images ca una dintre producţiile proprii ale festivalului), spectacolul pune degetul pe subiectul îndeobşte ocolit: relaţia interetnică. După ani de zile de vizionat spectacole din zone cu populaţie română şi maghiară, deci şi cu teatre în ambele limbi, constat că separarea artistică se face cu destulă rigurozitate, pe criterii etnice. Deşi colaborările ar fi fost benefice, poate chiar determinante pentru noi tendinţe şi direcţii teatrale, ar fi putut genera tematici şi limbaje performative noi, ele sînt foarte puţine. Este relevator, de exemplu, că într-un oraş ca Tîrgu Mureş, cu un Teatru Naţional care are companii de ambele expresii şi cu teatre private în ambele limbi, au venit doi regizori din afara oraşului (din Bucureşti), să lucreze, cu actori români şi maghiari, spectacole despre relaţia dintre cele două etnii (Gianina Cărbunariu la Studio Yorick, cu spectacolul 20/20 şi, acum, Bogdan Georgescu la Teatrul Naţional, cu Punct triplu). În afara acestora, semnificative sînt alte două spectacole locale, Beznă de mină la Studio Yorick & Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, text al dramaturgului mureşean Csaba Székely, care tratează relaţia româno-maghiară, şi, la polul opus, Parallel, la Fabrica de Pensule, Cluj, un spectacol cu artişti români şi maghiari, care nu are nici un fel de conotaţie etnică. Nu sînt singurele colaborări, dar fenomenul este încă slab, deşi, după cum se vede, se poate lucra bine şi pe subiect, şi în afara subiectului.
Asta face Bogdan Georgescu, utilizînd datele dramei clujene ca pretext pentru pledoaria trăirii împreună, nu alături, pentru o solidaritate reală, dincolo de false bariere. Regizorul lucrează cu actori români, vorbitori de maghiară (măcar la nivel primar) şi cu o actriţă maghiară, Katalin Berekméri, foarte expresivă în ambele limbi. De altfel, se pune accent puternic pe culoarea limbajului local. Katalin Berekméri creează, prin nuanţele limbajului, o anume tipologie a unguroaicei din Ardeal. De partea cealaltă, Ion Vântu conturează, tot prin limbaj, mentalitatea românului transilvănean. Se produce lingvistic o radiografie psihologică ce arată şi drama care depăşeşte etnicitatea, şi prejudecăţile reciproce care răbufnesc în condiţii de criză.
Fabuloasă în spectacol este Elena Purea, în rolul profesoarei de fizică (doamna Nicoară). Cu economie maximă de mijloace, folosind vocea şi foarte puţin mimica (tehnică cinematografică), actriţa creează o amplă sondare în psihicul unui personaj cu o gîndire liberă, prins în rigiditatea ipocrit-morală, uneori naţionalistă, a unui oraş de provincie.
Cît despre titlul instalaţiei, el face referire la situaţia în care apa este concomitent în trei stări – lichidă, solidă şi gazoasă. Metaforic, este o joncţiune a diversităţii şi o imagine a solidarităţii pe care Observatorul o prezintă într-o formă personificată: „Béla Bartók. Născut în România. Mort în America. Pasionat de folclorul românesc. Ungur. Se poate şi împreună.“ Deasupra spectatorilor („morţi“ în lacul îngheţat) se strîng gunoaiele emanate de societate. Şi peste tot răsună „Jocul cu bîta“ al lui Béla Bartók.
Cu toată disperarea socială, Bogdan Georgescu găseşte un strop de optimism. Se poate şi împreună.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: C. Gânj
