Scrisorar

● Vîrsta4 & Căminul „Moses Rosen“; Post-Scriptum. Cu: Iudith Ardeleanu, Marius Armaşu, Margareta Eschenazy, Lidia Fonea, Pompiliu Sterian, Eva Szemler Lendvay, Dorotea Weissbuch. Echipa Vîrsta 4: Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu, David Schwartz. Artist invitat: Edi Jak Neumann.

Ţac. Ţac. Ţac. Maşinile de scris ţăcăne ritmic. Sunetele lor desenează amintiri în care sentimentele se ascund în cuvinte. Ţac. Ţac. Ţac şi tac. Judith Ardeleanu citeşte o scrisoare dintr-o carte despre un băieţel care vede pe masa din bucătărie picioarele tăiate ale unui pui de găină. Săracele picioruşe… nu vor mai alerga niciodată. Mă înduioşez un pic, matern. Scrisoarea continuă şi aflăm că toţi sînt bine în ghetoul din Oradea. După ce termină de citit, Judith spune că aceea a fost ultima scrisoare (nu ştiu cine erau expeditorii). Au fost duşi la Auschwitz şi nu s-au mai întors. Brusc, toată duioşia dispare şi simt cum panica mă înţeapă în piept.

Al patrulea spectacol realizat de echipa Vîrsta 4 (tangaProject) la Căminul pentru persoane vîrstnice „Amalia şi Dr. Moses Rosen“, Post-Scriptum abordează scrisoarea ca vehicul al memoriei. Actorii rescriu prima epistolă din viaţa lor şi îi refac povestea, îşi amintesc de scrisorile de dragoste sau de cele politice, imaginează mesaje către politicieni şi răspunsurile acestora. Se strîng, astfel, frînturi de vieţi reconstruite din cuvintele scrise cîndva pe o bucăţică de hîrtie. Scrisoarea trimisă unchiului întors de la război, pe care familia l-a crezut mort, în care, într-un colţ, copila Lidia Fonea a scris cîteva cuvinte. Scrisoarea de dragoste, serioasă şi hotărîtă, pe care i-o trimite Pompiliu Sterian celei care îi va deveni soţie. Pe fiica lor am văzut-o la un spectacol anterior, venise din străinătate să-şi vadă tatăl. Scrisorile către Ceauşescu, scrise de tatăl Margaretei Eschenazy, om trecut prin multe şi care a crezut în comunism pînă n-a mai crezut. Sau scrisorile pe care Marius Armaşu le scrie unei mătuşi, oarecum impersonale, căci „sîntem bine şi nu s-a întîmplat nimic de la ultima scrisoare.“ Şi multe lucruri conţine „nimicul“ ăsta. Scrisoarea în care Judith îi spune iubitului său că poartă, pe sub uniformă, puloverul acestuia, făcut de bunica. Aşa îl simţea aproape.

Spectacolul a apărut în plină dezbatere despre posibila dispariţie a cărţii pe hîrtie, şi aproape în acelaşi timp cu ştirea despre cele 45 de state americane în care, de anul viitor, copiii vor învăţa să scrie direct pe tabletă. Discuţiile sînt aprinse, nu se ştie dacă dispariţia scrisului de mînă şi a cărţii de hîrtie sînt semne bune sau nu, dar în mod cert se pierde ceva, şi nu e vorba numai de efectul cuantificabil asupra creierului (cercetătorii – nu cei britanici – zic că scrisul de mînă dezvoltă creierul prin activarea mai multor zone, ca şi cititul, spre deosebire de folosirea tastaturii, care vizează doar o acţiune mecanică, apăsatul pe buton). Odată cu scrisul de mînă dispare o anume intimitate a mesajului, se depersonalizează scriitura. Or, tocmai această conexiune a scrierii cu personalitatea autorului face ca scrisoarea să aibă valoare. Spectacolul începe cu intimitatea ritualului scrisului, cu emoţiile primelor cuvinte aşternute pe hîrtie, cu dedicaţie pentru cineva, uneori pe bucăţica rămasă nescrisă de cei mari. Se vorbeşte despre toc, călimară şi stilou. Judith Ardeleanu îmi arată, la sfîrşit, stiloul micuţ, elegant, „feminin“ – primit cadou şi care i-a adus aminte de scrisori. Am avut şi eu un stilou ca acela, şi am scris multe scrisori cu el, dar acum am doar pixuri, cu care scriu rar şi, atunci, aproape că nu-mi mai înţeleg scrisul. Mi-e mult mai uşor să tastez, îmi oferă nu numai rapiditate, ci şi distanţă. Ca şi cum n-ar trebui să pun suflet în compoziţie. Şi uite-aşa, poveştile lor devin ale mele. Epistolele sînt diverse, dar ceea ce răzbate din spectacol este nostalgia unei apropieri afective, căci scrisorile s-au scris cu mîna pe hîrtie, şi s-au săpat în memorie. Ei stau pe scaune şi fotolii, cu foile în mînă, uneori citesc, alteori vorbesc liber. Eva Szemler Lendvay are umor, o anume bonomie care o ajută să treacă peste lucrurile grave – de exemplu, peste faptul că nu poate să meargă. Îşi aminteşte poezia pe care a scris-o pentru mama ei, la 5 ani. Poezie de dor. Dorotea Weissbuch e discretă, îşi face cuminte partea de spectacol, dar ştiu că îi place să danseze. Mi-o amintesc din spectacolul trecut, O istorie fizică, avea ritm şi o uşurinţă a mişcării. „La noi în casă se vorbea maghiară“ – spune Eva. Probabil şi la Judith tot maghiară se vorbea. În familia Margaretei se vorbea ruseşte. Oamenii cu pierdut limba, prietenii, familia, casa. Pompiliu mulţumeşte, la final, echipei Vîrsta4. Aşa face la fiecare spectacol, mulţumeşte tinerilor artişti, pentru că i-au ajutat să-şi retrăiască viaţa. Asta e important pentru ei, această revitalizare prin rememorare, istorii cu iubiri, pierderi şi supravieţuire, spuse de oameni cărora atît le-a mai rămas, memoria. Din poveştile lor se simte cum i-a marcat „supa cea neagră“ – expresia maghiară care desemnează un eveniment nefast. Şi atîta supă neagră a fost secolul trecut, încît au ce povesti. Uneori, poveştile se înnoadă, încep într-un spectacol şi continuă în altul.

Mă uit la mîinile lor. Unele tremură. Altele stau liniştite în poala rochiei sau pe fotoliu. Tinerii Paul Dunca şi Alice Monica Marinescu bat la maşini de scris. Mîinile lor aleargă repede pe clape. Ţac. Ţac. Ţac şi tac. Şi iar simt în gură gustul mării.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: D. Cibelli

Recomandări

● Îngropaţi-mă pe după plintă este un spectacol-hit. Adaptarea lui Yuri Kordonsky după romanul omonim al lui Pavel Sanaev a fost una dintre marile reuşite ale Teatrului Bulandra din ultimii ani. Povestea bunicii posesive – care distruge prin dragostea ei toxică viaţa fiicei şi pe cea a nepotului – aduce în prim-plan un personaj asemănător ca structură cu mama din filmul lui Călin Netzer, Poziţia copilului. Reluat la începutul anului după o întrerupere de cîteva luni, spectacolul se va juca în 14 aprilie, de la ora18,30, cu Mariana Mihuţ şi Marian Râlea.

● În weekend (12-14 aprilie) este festival de dans contemporan în Bucureşti: E-Motional Bodies & Cities – „Festivalul E-Motional: corpuri şi oraşe în mişcare“, organizat de Fundaţia „Gabriela Tudor“, în parteneriat cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană şi ZonaD – studio Paradis Serial. Participă artişti din 10 ţări. (O. S.)