Marele zid românesc
● Solitaritate, Teatrul Naţional „Radu Stanca“ Sibiu, un spectacol de Gianina Cărbunariu, Decor, video: Andu Dumitrescu, Costume: Andrei Dinu, Muzica: Bobo Burlăcianu, Coregrafia: Florin Fieroiu, Cu: Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Florin Coşuleţ, Diana Fufezan, Ofelia Popii, Mariana Mihu, Adrian Matioc, Cristina Ragos, Ali Deac.
Proiectul Cities On Stage / Villes en scene provoacă cîţiva creatori de prim rang ai scenei europene să dezvăluie faţa nevăzută a oraşelor bine văzute. Metropolele contemporane, pe lîngă imaginea unor conglomerate urbane elegante, exemple de civilizaţie şi cultură, cu un nivel de trai ridicat şi o viaţă boemă, posedă şi reversul, o latură întunecată care, paradoxal, le face vii (imaginea perfecţiunii idealizează artificial ca o fotografie lucrată prost în Photoshop). În Exils, Fabrice Murgia vorbeşte despre imigranţii musulmani din Bruxelles, la Göteborg, pe textul lui Lars Norén Fragmente, Sofia Jupither construieşte din maldăre de haine un oraş de singurătăţi, în Reunificarea celor două Corei, Joël Pommerat descrie un Paris în care oamenii se dematerializează ca nişte spectre atunci cînd dragostea se scurge din viaţă (este cea mai controversată alegere, ţinînd cont de tema socială a proiectului, dar lipsa iubirii sau tumorile pe care suferinţele ei le creează reprezintă primul nivel al durerii umane). Propunerea teatrului sibian este Solitaritate, un spectacol de Gianina Cărbunariu, una dintre cele mai puternice prezenţe din scena independentă autohtonă.
Spectacolul funcţionează pe o linie de demarcaţie. Termenii separaţi se juxtapun pe mai multe planuri: convenţie – realitate, uman – monumental, dominator – dominat, corporaţie / autoritate – individ, sărăcie – avuţie, superior – inferior, cel care discriminează – discriminat, singur – împreună. Pe scurt, solitaritate vs solidaritate. O diferenţă de o literă, mare cît zidul chinezesc. Nu întîmplător principala metaforă este cea a zidului, unul care distanţează, însingurează şi care are concreteţe: zidul din Baia Mare care separă o zonă cu romi de restul oraşului. Problema zidului care desparte romii de populaţia majoritară nu este una strict românească. În Slovacia există 14 ziduri de acest fel, o formă materializată a rasismului, îmbrăcată, la nivel oficial, de justificări umaniste – cauzele ar fi poluarea fonică (!?) sau protejarea copiilor romi de traficul rutier (motiv adus în discuţie şi la Baia Mare, unde Primăria a cîştigat de curînd, prin sentinţă definitivă şi irevocabilă, procesul cu Fundaţia Romani Criss, prin urmare zidul rămîne în picioare).
Construit fragmentar, cu cinci poveşti din realitatea imediată, ficţionalizate – se pare că fragmentaritatea realităţii care duce la o temă, ca nişte simptome la un diagnostic, este forma predominantă în spectacolele din Cities On Stage, se regăseşte la Norén şi Pommerat – Solitaritate mută atenţia din zona discriminării etnice făţişe către alte forme de discriminare sau alte subiecte. Bonele filipineze ca simbol al muncitorului imigrant (sclav modern) şi ca suprasimbol al captivităţii individului într-un mecanism social corporatist, care funcţionează pe principiul dominării omului de către material. Clasa de mijloc, pauperizată în urma crizei economice, lipsită în mare măsură de repere morale, care copiază automat interfaţa consumismului american. Maligna tendinţă spre monumental a românilor – Catedrala Mîntuirii Neamului şi Casa Poporului sînt emblematice – ca expresie, de fapt, a unei sărăcii perpetue (ostentativitatea măreţiei e manipulatoare) combinată cu apetitul pentru senzaţional, inclusiv pentru cel macabru, ceea ce duce la idolatrie post-mortem, transformarea unor figuri publice în eroi naţionali după moarte (seria de priveghiuri şi înmormîntări mediatizate ale unor artişti). Intonarea imnului de stat, întîi „regulamentar“, apoi acompaniat de o chitară electrică, dar la fel de serios, asumat, respectuos ce duce la crearea unui patriotism sentimental. Naţionalismul devine contaminant şi targetul vizat – clasa de mijloc – reacţionează la un astfel de discurs. Ironia scenei cu imnul metalist este subtilă şi frizează experimentul. Publicul a aplaudat. E dificil de spus dacă aplauzele au apreciat avertismentul dat acestui înduioşător naţionalism de paradă, nu mai puţin periculos decît cel agresiv sau au fost urmarea sensibilizării publicului prin seriozitatea neşarjată, cu alte cuvinte, dacă spectatorul a înţeles mesajul sau a căzut în capcană. Poate e o urmă de pesimism aici, dar înclin spre a doua variantă. Ideea scenografului Andu Dumitrescu de a aduce pe scenă o cruce imensă din sticlă în care se amestecă bilele de la loto (fundalul sonor de început este o voce care rosteşte numere, ca la bingo) este metafora cea mai sugestivă a spectacolului: o ţară dominată de două tipuri de corporaţii, cea economică şi Biserica, în care speranţa la nivel de masă se reduce la loto, dar ceea ce se joacă, practic fără şansă de cîştig, este propria existenţă.
Spectacolul mizează pe o permanentă de-convenţionalizare, o trecere a liniei de demarcaţie dintre teatru şi realitate, dintre personaj şi actor: actriţa care recunoaşte că nu poate juca personajul – bona filipineză – din cauză că nu îl cunoaşte (Ofelia Popii), cealaltă actriţă (Mariana Mihu), acaparată ca bun naţional după moarte – mania funeraliilor naţionale şi a priveghiului televizat – îşi negociază, moartă fiind, locul de veci într-un cimitir privat, vîndut de fiul său, care preferă un loc de parcare. Se poate delimita clar teatrul de viaţă? E vorba, pînă la urmă, de aceeaşi problemă a captivităţii: actorul prizonier într-un rol, personajul captiv într-un spectacol, oamenii închişi într-un sistem care îi consideră monedă de schimb. E un joc al puterii. De altfel, în povestea zidului, remarcabilă este discuţia dintre primar – arhitectul ideii zidului (Marius Turdeanu) – şi liderul comunităţii rome (Florin Coşuleţ), conversaţie în care se observă nu deosebirile, ci asemănările dintre ei. Cei doi aparţin aceleiaşi zone a puterii şi negociază un contract. Obiectul contractului este comunitatea romă pe care liderul său nu o apără, nu o reprezintă, ci o vinde.
Cu o scenografie care reflectă monumentalul la fel de ostentativ şi doborîtor ca şi în realitate – poate un pic prea masiv decorul, chiar dacă în ton cu tema, riscă să sufoce spectacolul – şi însoţit de instalaţia lui Dan Perjovschi, Moving Cities – un „ziar“ mondial pe zidul (exact!) teatrului în care sînt cuprinse subiectele momentului (de exemplu, revolta din Turcia), Solitaritate este interfaţa ficţionalizată, dar necosmetizată a etern-fascinantei Românii în 2013. Spectacolul va fi prezentat anul viitor la Festivalul de la Avignon.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto Paul Baila
