D’ale noastre
● Revizorul de N.V. Gogol; regia: Felix Alexa; scenografia: Andrada Chiriac; cu: Marius Manole, Mihai Constantin, Ana Ciontea, Ilinca Manolache, Irina Movilă, István Téglás, Claudiu Bleonţ, Maria Buză, Mihai Calotă, Costina Ciuciulică, Marcelo-S. Cobzariu, Eduard Adam, Axel Moustache, Armand Calotă, Ovidiu Cuncea. Teatrul Naţional Bucureşti.
Titlul acestui articol mi s-a impus spontan, după terminarea recentei premiere a Teatrului Naţional din Bucureşti. Legătura s-a făcut rapid cu spectacolul, tot de la TNB, al lui Gigi Căciuleanu – D’ale noastre, inspirat din opera lui Caragiale, în care se produce o sinteză a mioritismului prin caracterele caragialiene, sublimate şi coregrafiate cu nerv, o analiză a fiinţei naţionale făcută cu blîndeţe şi umor. Aceeaşi satiră apare şi în Revizorul, doar că umorul este de altă factură, iar blîndeţea iese din discuţie.
Piesa lui Gogol este transferabilă fără nici o pierdere, din Rusia începutului de secol XX, în societatea românească de astăzi. Satira corupţiei generalizate, a mafiei administraţiei locale care se propagă ca o molimă şi viciază existenţa întregului oraş, o ciumă care sufocă viaţa comunităţii, comedia tristă a puterii banului şi relaţiilor se regăsesc fără nici o cosmetizare în lumea contemporană. Regizorul Felix Alexa a lăsat textul să vorbească de la sine, intervenţiile de actualizare fiind minime la nivelul textului (traducere Maşa Dinescu) şi al scenografiei (Andrada Chiriac). Unele replici sună cunoscut, fără efort. În Bucureşti, o capitală transformată într-un imens şantier (în care, ca în spectacolul legendar al lui Vlad Mugur – Hamlet, se lucrează, dar nu se construieşte nimic), replica primarului din Revizorul – „Acolo unde se dărîmă mult, e semn că edilul oraşului e activ“ – cade ca o ghilotină. La nivel scenografic, simbolurile îmbogăţirii sînt ostentativ exhibate – o decapotabilă BMW este adusă pe scenă, se mizează pe efectul ilar al masivităţii sale – şi coroborate cu alte elemente masive, precum stativele cu dosare, înalte de cîţiva metri, care materializează apăsător birocraţia, sau patul imens, decorat cu struguri, în care Hlestakov, lăfăit pe perne de mătase, gustă din „fructul oprit“, o imagine metaforică pentru mită. Prostul gust, lipsa de educaţie, trivialismul şi opulenţa, de la vestimentaţie la maniere şi de la muzică la gadget-uri, creionează o imagine clişeistică a României de astăzi, care constituie însă, într-o mai mică măsură, o critică socială consistentă. Actualizarea este mimetică, strict la nivelul vizibilului şi are dezavantajul pierderii unor sensuri profunde ale textului (care este o comedie a umanului degradat), iar menţinerea în realism anulează acea bufonerie grotescă pe care o conţine piesa lui Gogol. Şi aici intervine al doilea motiv pentru care titlul spectacolului lui Gigi Căciuleanu mi s-a părut foarte potrivit. Formula spectaculară a Revizorului este una „de-a noastră“. Este tipul de spectacol generat/aşteptat de/de la Teatrul Naţional Bucureşti: un text clasic, o tuşă contemporană, situaţii comice, personaje caricaturale, umor (mai mult sau mai puţin reuşit). Noutatea spectacolului se menţine într-o zonă care nu surprinde. Şocuri conceptuale ca Două loturi în regia lui Alexandru Dabija sau Năpasta montată de Radu Afrim, ambele spectacole realizate de TNB în programul din anul Caragiale sînt, cel puţin pînă acum, accidente repertoriale. Şi în acest context, Revizorul este un spectacol tipic pentru TNB, care nu surprinde, nu provoacă, doar afirmă lucruri ştiute, şi etic, şi estetic.
La nivel interpretativ, spectacolul stă pe doi piloni, primarul şi cuplul Hlestakov – Osip. Mihai Constantin face un personaj emblematic pentru edilul contemporan din România: grobian, arogant, incult, portretul perfect al baronului local, specimen care a proliferat în toată ţara, a metastazat conceptul de autoritate publică şi a parazitat structurile statului. Personajul lui Mihai Constantin are „măreţia“ fanfaroană a parvenitului care ştie să fure, nu să producă, şi agresivitatea mafiotului mărunt care ucide înainte să gîndească. Asta este ceea ce îl face periculos, orgoliul care depăşeşte intelectul. Primarul e un personaj tragic nu pentru că pierde tot în această farsă sinistră, ci pentru că nu poate accepta pierderea. Mihai Constantin îi dă primarului acest dramatism al escrocului mărunt, incapabil să îşi accepte neimportanţa. Contrapunctul său este cuplul Hlestakov – Osip, personaje boeme, din sfera clovnilor melancolici, figuri suave, entuziaste, lipsite de simţ practic, dar şi de moralitate, care fac din viaţă un circ, trăind într-o echilibristică fragilă, financiară şi nu numai, acei vagabonzi romantici, fermecători cu minciunile şi umorul lor, care nu fac distincţia între putere şi mizerie, lucizi şi idealişti în acelaşi timp, fără scrupule, dar şi fără agresivitate. În scena delirului verbal, Marius Manole îl duce pe Hlestakov în absurdul total. Susţinut de István Téglás – Osip, Manole coregrafiază un spaţiu al imaginarului hemoragic, cu adevărate acrobaţii. Expresivitatea şi flexibilitatea corporală ale celor doi actori, ambii cu experienţă în dansul contemporan şi mişcarea scenică, ajută la conceptualizarea acestei scene în care impostura creativă a lui Hlestakov atinge absurdul şi „încalcă“ legile fizicii. Există, astfel, măcar un moment din spectacol care trimite la grotescul textului, depăşeşte realismul şi sugerează un alt nivel de citire.
Revizorul este un spectacol corect, cu cîteva plusuri, mai ales în cei doi poli interpretativi şi în traducerea textului, şi cîteva minusuri: scenografia este inconstantă (de exemplu, imaginea puternică a stivelor de dosare nu duce nicăieri), personajele secundare sînt schematic individualizate, cu excepţia cuplului Bobcinski – Dobcinki (Claudiu Bleonţ – Mihai Calotă), care funcţionează în contrapunct, hemoragia verbală isterică a unuia este oprită de agresivitatea neputinţei de a comunica corect a celuilalt. Conceptual, spectacolul funcţionează în limita a ceea ce s-a dorit, este bine primit de public, care îşi recunoaşte problemele din viaţa cotidiană şi poate să rîdă, amar, de lumea în care trăieşte.
Ceea ce dezamăgeşte însă este continuarea reproducerii aceloraşi spectacole „cu ţinută“ de scenă oficială (nu că nu s-ar produce şi pe alte scene, mai puţin oficiale, acelaşi tip de teatru), conservatoare ca intenţie, estetică şi viziune, lipsa surprizei, a provocării, tematice sau estetice, o complacere leneşă în folosirea aceleiaşi reţete învechite, de teatru care satisface un anume tip de public.
Încă aştept ca TNB să dezvolte direcţia artistică pe care a început-o cu Năpasta şi Două loturi. Adică să renoveze şi conţinutul, nu doar zidurile clădirii.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: T. Predescu
