Lebăda

● Alb (white dress code), un performance de Eugen Jebeleanu, după un text de Elizabeth Egloff. Cu: Alina Ilea, Yann Verburgh, Ştefan Huluba. Compagnie 28.

O masă lungă, acoperită cu o pînză albă. Trei personaje îmbrăcate în alb, cu ochii acoperiţi de fîşii de dantelă neagră, sînt aşezate – două la cele două capete şi unul la mijloc, pe o latură. Un alt personaj „marchează“ simetric al patrulea loc, prin absenţă. Un dreptunghi „ciobit“ la un colţ. O poveste de dragoste în patru – un cuplu căsătorit, amanta lui şi iubitul acesteia – este „servită“ spectatorilor aşezaţi la masă. Piesa The Swan, scrisă de Elizabeth Egloff, descrie traseul maturizării emoţionale a unei femei tinere, al asumării identităţii după confruntarea cu propriile limite. Cu un bogat trecut amoros – trei soţi, dintre care unul se sinucide a doua zi după nuntă –, Dora are o relaţie bolnăvicioasă, care alternează între dependenţă şi distanţă (dragoste şi indiferenţă), cu un bărbat căsătorit care e şi nu e pregătit să divorţeze pentru ea. Ambivalenţa relaţiei lor – o stare confuză, care oferă un anume confort, mai mult lui decît ei, şi o anume rutină, mai mult ei decît lui – şi trecutul ei traumatizant favorizează dezvoltarea unei teorii absurde în mintea Dorei, despre bărbaţii născuţi pe Pluto şi teleportaţi pe Pămînt. E clar că ea se confruntă cu o alunecare lentă (uneori accelerată) spre o ruptură de realitate, într-o lume fantastică, în care găseşte, măcar parţial, răspunsuri logice la toate problemele pe care viaţa i le aşază binevoitor în cale. Psihoza Dorei se traduce într-un text liric, cu nuanţe suprarealiste. De exemplu, într-o dimineaţă, pe fereastră intră o lebădă numită Bill. Întruchipare a impulsurilor brutale care o fragilizează pe Dora, lebăda se metamorfozează într-un bărbat, unul care învaţă să o cunoască, să o audă, să o iubească. În funcţie de unghiul din care se priveşte, schimbarea are loc doar în mintea zdruncinată a Dorei, căci iubitul ei Kevin îl vede de la început pe Bill ca bărbat sau, dimpotrivă, miracolul păsării umanizate prin dragoste este inaccesibil minţilor pragmatice, incapabile să vadă altceva decît profanul.

Pentru Eugen Jebeleanu, textul se constituie în pretext de spectacol. Din absurdul piesei, regizorul extrage atmosfera chinuitoare a relaţiilor complicate, autodistructive, consumatoare de nervi şi energie, care erodează afectiv, pînă la sterilitate. Visele în care se pierde Dora sînt şi singurele ei supape existenţiale, refugiile cu ajutorul cărora poate face faţă unei realităţi prea puţin măgulitoare. Relaţia cu Bill – lebăda are valoarea unei terapii. Pentru Dora, Bill este cel care învaţă să iubească, dar apropiindu-se de el, ea însăşi îşi cunoaşte, asumă şi controlează sentimentele. Se identifică prin el, ca o substanţă invizibilă materializată de un catalizator. Angoasele Dorei au nevoie de o vindecare şi, în cazul de faţă, medicamentul aterizează pe fereastră într-o formă bizară. Uneori, întrebările care ne macină primesc răspunsuri neaşteptate. În fond, miza textului rezidă în vechea (şi tot mai grava) lipsă de comunicare, inclusiv (sau mai ales) în cuplu şi în nevoia de evadare într-o lume imaginară, ca o formă de suplinire (sau împlinire) a unei realităţi sterile. Cînd realitatea te omoară, imaginarul te face nemuritor.

Eugen Jebeleanu creează un spectacol-videoclip, în care mizează pe intimitatea spaţiului – la Timişoara, locul premierei, spectacolul este reprezentat în Calpe Gallery Bastion, la Bucureşti s-a jucat la Green Hours, la parterul clădirii GDS, care permite interacţiunea actor –, public şi vizibilitatea legăturilor emoţionale dintre personaje, dar şi a fracturilor de comunicare. Jocul de-a baba oarba cu dantela care acoperă ochii vorbeşte despre orbire şi luciditate, despre universul real şi cel imaginar, perspective şi limbaje diferite. Cînd unul dintre personaje îşi eliberează ochii, imaginarul său devine realitate, una inaccesibilă partenerului. Doar lebăda Bill îşi configurează, în funcţie de privire, maturizarea emoţională, şi nu relaţia cu ceilalţi.

În albul imaculat al universului Dorei – un alb care nu este absenţa rece a culorii, ci o nuanţă caldă, blajină, confortabilă, cumva protectoare –, obsesiile, fricile, claustrarea, refuzul trăitului sînt companionii depresiei. Evadarea vine din imaginarul care distorsionează realul pînă la a-l face suportabil, chiar dezirabil. Cu ajutorul lui Claudiu Andraş, Eugen Jebeleanu creează starea de „alb“ fără să folosească un decor – doar faţa de masă şi costumele impecabile, ca o poveste nescrisă, care nu are încă sfîrşit, care permite evoluţii şi permutări, oferă speranţe şi posibilităţi, conţine o energie a începutului. De fapt, asta se construieşte în spectacol, un spaţiu energetic în care bolnavul se vindecă. Alina Ilea (Dora) face un personaj instabil, uneori pierdut în fantasme, alteori paralizat de frică sau traversat de un entuziasm exacerbat ori de accese devoţionale, o femeie care se simte singură, deşi este, aparent, iubită. În fond, Dora este un personaj care tînjeşte (nevoia de a fi iubit este o „banalitate“ care ne macină existenţa). Kevin este partenerul ei, mai mult decît unul de cuplu (ei nefiind, practic, un cuplu, căci el este căsătorit cu al patrulea pion al poveştii, Carol, cea a cărei absenţă planează apăsător pe durata spectacolului, astfel că relaţia este una triunghiulară). Kevin şi Dora formează o pereche antonimică. Viselor ei li se opune pragmatismul lui. Natura ei dezordonată este contrabalansată de rigoarea lui. Fantezia ei este dublată de lipsa lui de imaginaţie. Aceasta este baza jocului lui Ştefan Huluba – rece, distant, uşor agresiv, permanent ancorat într-o realitate care îl limitează. Sigur, din scriitură, lebăda Bill este un personaj bizar, nici om, nici pasăre, nici realitate, nici imaginar, şi toate la un loc. Cu un actor francez în distribuţie, Yann Verburgh – copartener la Compagnie 28 –, Eugen Jebeleanu a asigurat stranietatea personajului. Plastica corporală, dificultatea cu care lebăda învaţă limbajul uman, disimulată în rostirea în limba română de către un străin, un aer copilăros şi senzual în acelaşi timp – ceea ce îl face candidat pentru rolul Micului Prinţ sau al lui Tadzio din Moarte la Veneţia –, toate acestea fac din personajul lui Yann Verburgh punctul principal al spectacolului. Şi asta este perfect coerent, căci Alb (white dress code) este un spectacol despre miracolul necesar.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: R. Borgfjord