Viaţa ca o furie

● LSD theatre SHOW, de Christopher Durang, regia: Horia Suru, scenografia: Marian Vasii, cu: Isabela Neamţu, Matei Chioariu. O producţie Doctor’s Studio. Godot Café teatru. 

Dramaturgii americani (dar nu numai) dezbat de ani buni una dintre problemele omenirii contemporane: alienarea urbană. Metropola ca sursă de boală, cu efecte dezastruoase asupra psihicului uman: însingurare, depresie, isterie, dependenţe, consumul excesiv ca soluţie pentru umplerea golului identitar. Omul urban trăieşte dezarmonic, şi asta îi afectează grav mentalul şi îi pulverizează identitatea. Scrisă în 1987 (ceea ce face ca anumite referinţe să fie depăşite, de exemplu, cea la Maica Tereza), piesa lui Christopher Durang, Laughing Wild (cu titlul schimbat în spectacolul de la Godot – LSD theatre SHOW, iniţialele marchează cele trei părţi ale textului, „Laughing Wild“, „Seeking Wild“, „Dreaming Wild“) urmăreşte derapajul psihic al unei femei isterizate de uniformizarea prin consum şi al unui bărbat care nu-şi poate stăpîni furia, în ciuda practicilor gîndirii pozitive pe care le aplică. Instabilitatea lor este în mai mare măsură emoţională decît psihică, mecanismul urban le fragilizează afectele pînă devin un pachet de nervi. Textul jonglează cu monoloage şi scene în doi, cu viziuni subiective asupra realităţii şi obsesii care se prelungesc în oniric, însă scriitura este frustă, ironică, replicile sînt ascuţite şi au umor, vizează mai degrabă grotescul decît lirismul.

O dispută la supermarket – Femeia îl loveşte pe Bărbat din cauză că i-a obstrucţionat drumul spre mult dorita conservă de ton – declanşează o serie de incidente (taxiul pierdut „la mustaţă“ sau agresivitatea şoferului de taxi, probleme cotidiene recognoscibile în orice peisaj urban, inclusiv în România) şi pusee isterice care conduc spre un dezastru inevitabil. Femeia acuză pierderea sensului vieţii. Bărbatul este şi el în derivă, prins între furia indusă de societate şi zen-ul autoproclamat. Frustrările zilnice percepute hiperbolic angoasează personajele, care reacţionează într-un crescendo agresiv. Simbolurile consumismului – de tot felul – se transformă în fixaţii. Supermarket-ul, industria media cu eterna Oprah, rigiditatea Bisericii în problema SIDA şi a sexualităţii, pozitivismul şi practicile de autocontrol sînt factori de presiune care sufocă identitatea şi izolează individul. Pe măsură ce reperele existenţei devin vandabile pe scară mare, omul se depersonalizează. Christopher Durang previziona în acest text apariţia omului-marfă, pe care dramaturgia actuală (de la Rodrigo García şi al său Ronald, clovnul de la McDonald’s încoace) îl are ca personaj principal.

Spectacolul lui Horia Suru îmbracă maladia metropolitană în forma cea mai vizibilă a consumului – media. Expunerea în show-urile de televiziune a anxietăţilor, a falselor miracole, valorificarea senzaţionalului fabricat sînt parodiate exploziv, pînă la absurd. Demenţa urbană este exhibată purulent, prin toate mijloacele media. Ostentativitatea depresiei şi a obsesiilor are legătură cu nocivitatea societăţii de consum, dar şi cu pierderea intimităţii şi corolarul său, imposibilitatea de a te individualiza în jungla urbană. Cele două personaje-entertaineri îşi expun anxietăţile într-un show cu un public real. Nebunia vinde, omul dezaxat este clovnul modern. Regizorul italian Pippo Delbono foloseşte infirmităţile fizice sau retardul actorilor săi, în spectacole, dar o face pentru a demonta ipocrizia socială. La nivel de masă, televiziunea exploatează suferinţa ca marfă, pentru profit. Christopher Durang se referă la a doua variantă. Parodierea talk-show-urilor – cu agresivitate şi absurd – permite crearea unor supape pentru frustrările personajelor. Uciderea, măcar imaginară, a modelelor contemporane (Oprah), care concentrează atît afecţiunea, cît şi ura publică, are efectul unul antidepresiv puternic. Otrava răzbunării şi celebritatea de 15 minute (via Andy Warhol) sînt sublimate în acelaşi „medicament“.

Spectacolul de la Godot este zgomotos şi dinamic ca un show TV „adevărat“. Panourile luminate din fundal orbesc mai mult decît expun, şi asta este în spiritul consumului media, generat de strălucire, nu de substanţă. Isabela Neamţu creează o femeie nevrotică – poate un pic prea isterică încă de la început –, care îşi trăieşte cu voluptate şi dramele, şi frustrările şi, mai ales, gloria şi răzbunările imaginare. Există o plăcere a nefericirii, pe care personajul nu o afişează explicit, dar care se resimte printre crizele de nervi. Actriţa a mai jucat acest rol într-un spectacol al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ (cu un titlu apropiat de cel original, Rîs nervos), în regia lui Szabo K. Istvan, avîndu-l partener pe Cezar Antal. Personajele din cele două spectacole sînt diferite, cel de la Piatra Neamţ era mai introvertit, povestea sa era mai mult dramatică decît comică, avea o gradaţie a demenţei care se acumula în timp. La Godot, personajul este exteriorizat, frustrările explodează zgomotos, toate odată, ca şi cum nu ar mai fi putut fi reţinute nici o clipă. Partenerul ei, Matei Chioariu, funcţionează în contrapunct. Bărbatul (interpretat de autorul însuşi, în SUA, în buna tradiţie a actorilor-dramaturgi care încearcă personajul pe propria piele) este un tip calm. Aparent calm. Discursul lui începe liniştit şi sfîrşeşte în spume, iar şi iar, la nesfîrşit, deşi recită în minte (voce din off), cu falsă credulitate, litaniile tîmpe ale teoriilor despre gîndirea pozitivă şi autosugestie, în timp ce cîntă pasaje calmante de muzică clasică. Furia lui comică este imaginea reverberată a unui eşec. Societatea îl scoate din minţi şi el ratează reprimarea aversiunii faţă de... toată lumea. Masca este una a toleranţei, dar de sub ea ţîşneşte revolta faţă de infirmăţile societăţii. Actorii se folosesc de toate posibilităţile unui show: cîntă, dansează, sparg convenţia de spaţiu, implică publicul în spectacol. Desigur, este un mod de captatio benevolentiae pentru un public care vine la café-teatru, cu posibila aşteptare de a fi „întreţinut“, dar conceptul de spectacol, ca show (TV, dar nu neapărat) susţine plauzibil această formulă. De altfel, autorii declară public: „LSD Theatre Show nu este teatru. Este spectacol.“

Ca orice poveste americană, piesa lui Christopher Durang are un final aparent optimist, doar că cei doi nu au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi, ci au venit, separat, să-şi găsească sensul vieţii la Harmonic Convergence în Central Park. Ironia dramaturgului este acidă. Ca orice altceva, în societatea de consum, sensul vieţii este o marfă. Ea se poate dobîndi prin cîteva meditaţii. Pînă la primul acces de furie. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Andries, D. Muscalu