Dramaturgie contemporană la Tîrgu Mureş

● Connect2ACT. Contra iubirii, de Esteve Soler. Regia: Radu-Alexandru Nica; decor: Cristina Milea; costume: Diana Cojocaru; muzica: Vlaicu Golcea. Cu: Alexandra Ţifrea, Luchian Pantea, Mihai Crăciun, Roxana Marian, Elena Purea, Monica Ristea, Rareş Budileanu, Csaba Ciugulitu, Anca Loghin, Ioana Cheregi, Georgiana Gherghu, Raisa Ané, Diana Avrămuţ, Andrei Chiran, Costin Gavăză, la Teatrul Naţional Tîrgu Mureş.

● În carne vie, de Rajiv Joseph. Regia: Alina Nelega. Cu: Andrei Chiran, Raisa Ané, la Teatrul Naţional Tîrgu Mureş. 

După o perioadă îndelungată de stat în umbră, Teatrul Naţional Tîrgu Mureş – un conglomerat instituţional care reuneşte două companii, una română, „Liviu Rebreanu“ şi alta maghiară, „Tompa Miklós“ – a reuşit să atragă atenţia în ultimii ani, odată cu schimbarea viziunii manageriale, prin venirea la conducere a lui Attila Gáspárik, secondat de Alina Nelega. Compania „Liviu Rebreanu“ a lansat un program de dramaturgie contemporană, românească şi străină, prin care s-a conectat la problemele realităţii imediate, dar şi la tendinţa teatrului est-european de chestionare a istoriei recente, respectiv a perioadei comuniste (Efectul Genovese de Alina Nelega, regia Gavril Cadariu investighează efectele colaborării cu Securitatea, din perspectiva complicităţii prin tăcere). Compania „Tompa Miklós“ mizează, la rîndul ei, pe noua dramaturgie, promovînd unul dintre cei mai talentaţi dramaturgi ai ultimelor decenii, Csaba Székely, a cărui Trilogie a minelor scanează comico-tragic un peisaj rural transilvănean în descompunere.

Între 22 şi 25 noiembrie, Teatrul Naţional Tîrgu Mureş a organizat un showcase – Connect2ACT – în care, pe lîngă prezentarea recentelor sale premiere, a lansat Fabulamundi. Playwriting Europe în România – o platformă europeană de dramaturgie prin care se urmăreşte construirea unei viziuni critice asupra societăţii şi interconectarea dramaturgilor din mai multe ţări pentru a reliefa punctele comune şi diferenţele de structură sau abordare. Programul a fost completat de două ateliere de scriere dramatică, susţinute de dramaturgi invitaţi în proiecte, Letizia Russo şi Esteve Soler, cărora li s-a adăugat un alt atelier, cooordonat de dramaturgul american Rajiv Joseph. De altfel, Soler şi Joseph au putut asista la spectacole realizate la Tîrgu Mureş după textele lor, iar Russo – la un spectacol-lectură cu piesa sa Prima iubire.  

În Contra iubirii, regia Radu-Alexandru Nica, parte a Trilogiei lui Esteve Soler, alături de Contra progresului şi Contra democraţiei, din cele şapte piese scurte care alcătuiesc textul (structura e identică în toate episoadele Trilogiei) au rămas şase (s-a renunţat la monologul directorului de casting pentru filme porno). Nica, împreună cu scenografa Cristina Milea au tratat Sala Parking – noul spaţiu de joc din teatru, frust şi abraziv, numai bun pentru hiperrealismul şi duritatea dramaturgiei contemporane – ca pe un puzzle în care spaţiile de joc răsar printre spectatori. Imaginea este aceea a unei instalaţii voyeuriste în care publicul şi personajele în stand by privesc – viziune perversă – fiecare scenă care se derulează în diverse zone din sală. Burlesc sau absurd, textul lui Soler prezintă iubirea ca pe un act de cruzime, vorbeşte de dependenţă pînă la patologic, despre anihilarea personalităţii umane în cuplu, despre uzură şi manipulare, despre ură ca resort al atracţiei fizice şi despre supravieţuirea iubirii. Scena aleasă de regizor pentru final face din iubire o apocalipsă ai cărei supravieţuitori trăiesc pînă la moarte acest sentiment mistuitor. Doar că omenirea nu se mai naşte încă o dată. Rămaşi singuri pe o planetă neprietenoasă, cei doi astronauţi îşi consumă existenţa ţinînd în viaţă iubirea în mod artificial. Dragostea va muri odată cu ei. Poate că intenţia autorilor a fost optimistă, aceea a unei iubiri care supravieţuieşte în ciuda stingerii lumii, dar senzaţia că această dragoste este sortită dispariţiei e mult mai puternică. (Vocea înregistrată a astronautului care spune „te iubesc“ se aude repetitiv mult timp după moartea sa, ca în Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett; de altfel, Soler are afinităţi cu Beckett – în această piesă, o altă scenă trimite la O, ce zile frumoase.) Decorul este construit futurist, din materiale transparente, cu elemente tubulare în diverse variante (pot alcătui un pat, un podium, o cameră de hotel), care sugerează interiorul uman, reţeaua de intestine şi vase de sînge, chiar şi o inimă smulsă (cea din scena de teatru de păpuşi, care conţine, în contrapunct cu forma de expresie naivă, o poveste despre cruzimea iubirii). Textul lui Esteve Soler demască iubirea ca formă de tortură, expresie a cruzimii şi a dependenţei bolnăvicioase, un mod de distrugere, o modalitate de control a omenirii. De exemplu, într-una dintre piese, corporaţiile îi obligă pe angajaţi să ia pastile de dragoste, de care devin dependenţi, iar fericirea artificial indusă le creează nevoi. A iubi înseamnă a consuma, iar asta aduce profit corporaţiilor. Cercul se închide. Soler dă alt sens teoriei Sfîntului Pavel – „dacă dragoste nu avem, nimic nu sîntem“ – o proiectează într-un viitor al capitalismului care nu e foarte departe. De altfel, spectacolul lui Radu Nica este aproape integral proiectat într-un viitor robotizat, mai puţin scena burlescă din teatrul de păpuşi. Contra iubirii este un show inteligent şi spectaculos ca imagine, despre iubirea dăunătoare şi sfîrşitul iluziilor.

Şi În carne vie de Rajiv Joseph este tot o sinteză a iubirii, văzută prin prisma dezastrelor psihice exteriorizate fizic. El şi ea se întîlnesc, pe parcursul a 20 de ani, în spitale sau în diferite momente dificile, soldate, de regulă, cu răni. Un ochi scos, un picior rupt, o conjunctivită sau comă. O poveste de iubire accidentată, căci dragostea, ea însăşi un accident, este terorizantă şi oarecum criminală. Autodistrugerea este o formă de reprimare a angoasei şi un simptom al instabilităţii interioare. Textul este extrem de ofertant pentru actori. Sub mîna sigură a regizoarei Alina Nelega, Raisa Ané şi Andrei Chiran construiesc în detaliu două personaje fragile, ale căror resorturi interioare sînt dezaxate, de la teribilismul adolescentin, la fronda maturităţii. Alina Nelega optează pentru Sala Parking şi o scenografie austeră, o tablă pe care spaţiile sînt desenate cu cretă, amintind de filmul lui Lars Von Trier, Dogville. Minimalismul hiperrealist al decorului combinat cu schimbarea costumelor şi machiajul la vedere – producerea rănilor şi ştergerea lor – demontează mecanismele teatrale, aşa cum şi textul operează o deconstrucţie a mitologiei iubirii. Spectacol frust şi puternic, În carne vie este o reflecţie despre o formă gravă de depresie urbană, care produce invaliditate emoţională.  

Oana Stoica este critic de teatru.