(Dez)Iluzii

● Un tramvai numit dorinţă de Tennessee Williams, cu: Mihaela Trofimov, Nicoleta Lefter, Liviu Pintileasa, Richard Bovnoczki, Scenografia: Vladimir Turturică, Regia: Andrei şi Andreea Grosu.

O casă dărăpănată, din centrul Capitalei, o uşă veche, cu lemnul cojit. La intrare, cîteva trepte din mozaic, ciobite. Intru într-o încăpere minusculă, cu un covor uzat, roşu închis, o canapea şi o măsuţă. Un alt spaţiu, la fel de mic, în dreapta, cu pereţii netencuiţi. O draperie din catifea roşie acoperă intrarea în altă încăpere, unde e „scena“. Cînd am fost prima dată la Unteatru, mi s-a părut că spaţiul arată ca un conac boieresc deţinut de o famile scăpătată. Teatrul propriu-zis e în aripa servitorilor, de unde şi îngustimea spaţiului şi mobilierul la mîna a doua, parcă primit din partea „stăpînilor“ generoşi. Acum, cînd intru pe uşă, mă gîndesc că imaginea acestui interior obosit este primul lucru pe care îl vede Blanche, şi că iluzia ei – aceea despre dragoste, fericire, frumuseţe – tocmai a găsit încă un zid de care să se izbească.

Involuntar, scenografia spectacolului se prelungeşte pînă în curtea cu pavajul crăpat, pe poarta căreia Blanche a intrat nu cu multă vreme în urmă, destul însă cît să se afunde deja în lumea ei fantasmagorică. Îmbrăcată într-o rochie din voal imaculat, Blanche e o mireasă supradimensionată, care scînceşte ca un animal rănit. Stă acolo, parcă înfricoşată de sine, tremură ca o umbră întinsă pe perete. Penumbra se deschide apoi în lumină şi show-ul continuă realist, dar imaginea acestei Blanche uriaşe, ocupînd aproape întreg spaţiul de joc, urcată pe o turnantă veche şi scîrţîietoare, planează asupra întregului spectacol. Blanche privind la sine ca printr-un microscop, văzîndu-şi durerea amplificată.

Spectacolul are două componente importante. Una este scenografia (Vladimir Turturică) – un interior domestic meschin, murdar şi prost luminat. În camera care este şi bucătărie se aglomerează continuu resturi de mîncare şi tot felul de gunoaie. Stella frige în tigaie, fără ulei, nişte bucăţi de carne pe care Stanley le înfulecă pe jumătate făcute. Un blat de tort din supermarket este ornat cu un spray cu frişcă, şi înghiţit rapid. Sticle începute de băutură, pahare murdare, resturi de mîncare aglomerează scena, resturi de amintiri mizere inundă mintea şi inima lui Blanche. Şi uite-aşa, albul devine murdar, blănurile ieftine, rochiile dantelate de pînză şi perlele false cu care Blanche îşi întreţinea iluziile se tăvălesc prin mizerie, şi Blanche însăşi devine mică, pe măsura casei şi a realităţii. Cumva, scenografia – interiorul ăsta murdar – este inclusă în întreg teatrul degradat. Precaritatea clădirii serveşte pe deplin spectacolului.

Cealaltă componentă esenţială a spectacolului este distribuţia. Regizorii Andreea şi Andrei Grosu au făcut un spectacol auster, bazat pe actori (cu excepţia metaforei cu Blanche mireasă, spectacolul nu mizează pe componenta vizuală); au redus personajele la patru, pentru concentrarea dramei, şi au construit relaţii fragile, casante. Blanche şi Stella sînt victimele dependenţei afective. Această fantasmă de care se agaţă amîndouă, dragostea – pe care Blanche o vede romantic, iar Stella realist – le victimizează. Lumea imaginară în care se afundă Blanche şi violenţa pe care o suportă Stella nu au de-a face cu iubirea, ci cu pierderea iluziilor. Rănită în dragoste cînd era foarte tînără, Blanche devine vulnerabilă şi pierde treptat contactul cu realitatea. Mihaela Trofimov evită plasarea personajului în zona demenţei, îi păstrează permanent o aparenţă de normalitate, condimentată cu un pic de frivolitate. Doar momentul în care vorbeşte la un telefon (fix) neconectat zgîrie suprafaţa lină a normalităţii, dar nici atunci ea nu devine ostentativ nebună, ci se dizolvă lent, firesc chiar, într-o lume paralelă, care pentru ea, însă, este cît se poate de reală. Mihaela Trofimov preferă să arate o Blanche „lucidă“, a cărei rătăcire se simte din ceea ce spune, nu din felul în care spune. Pe de altă parte, Stella este o femeie practică, care acceptă răul ca revers al binelui. Dacă vrei unul, îl primeşti şi pe celălalt. Ceea ce face Stella este să se refugieze în realitate ca un mod de a se delimita de lumea iluzorie a lui Blanche. E o formă de apărare de care are nevoie. Cu silueta ei fragilă, dar cu vocea plină, un pic răguşită, Nicoleta Lefter creează veridic această ambivalenţă, imaginea unei femei care acceptă „realismul“ iubirii care include violenţa. Şi Stanley îi oferă din plin această ambivalenţă, ba chiar mai multă agresivitate în dauna amorului, căci Liviu Pintileasa creează un bădăran mioritic, al cărui potenţial conflictual sare în aer la fiecare cuvînt, un butoi cu pulbere ambulant. Contrariul său e Mitch, blînd ca un miel de Paşti, introvertit, stîngaci şi naiv, stăpînit încă de autoritatea mamei, un personaj căruia Richard Bovnoczki îi oferă cea mai candidă privire posibilă. Spectacolul are meritul plasării în prim-plan a patru actori: Nicoleta Lefter – o actriţă în ascensiune, din ce în ce mai interesantă; Richard Bovnoczki – un actor talentat, care joacă prea puţin; Mihaela Trofimov şi Liviu Pintileasa, refugiaţi de la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila, care se află în colaps managerial de cîţiva ani. Un tramvai numit dorinţă este spectacolul unor actori buni, care interpretează personaje ratate.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Bulboacă

Recomandări

● În 29 martie, ora 19,30, la Teatrul Naţional din Bucureşti se joacă Băiatul din ultima bancă de Juan Mayorga, în regia lui Theodor Christian Popescu. Povestea începe inofensiv, de la talentul literar al unui elev care ajunge să îşi manipuleze profesorul. Spectacolul face un portret dur al clasei de mijloc, pe care o acuză de sterilitate emoţională, tratează limitele ficţiunii şi îl are în rolul principal pe Rareş Florian Stoica, nominalizat pentru debut la Premiile Uniter.

● Vineri, 29 martie, şi sîmbătă 30 martie, de la ora 19, la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu se joacă Ultima zi a tinereţii, spectacolul lui Yuri Kordonsky după romanul lui Tadeusz Konwicki despre premoniţia castastrofei, acel sentiment confuz al răului ce va să vină, pe care l-au încercat polonezii în vara anului 1939. Un decor marca Dragoş Buhagiar – o pădure de mesteceni în apă – face ca spectacolul cu Ofelia Popii şi Marian Râlea să fie hipnotic. (O. S.)