FNT – ultima ediţie înainte de...
Ediţia din acest an a Festivalul Naţional de Teatru ar putea determina o schimbare fundamentală. Formula actuală, un showcase – bazat, după propria declaraţie, pe emoţiile selecţionerului – cu cîteva evenimente conexe, format fără identitate, care pare a avea ca scop organizarea unui turneu în grup pentru teatrele din ţară, este nulă prin nesfîrşita reproducere a unui tipar revolut. Titlul folosit anul trecut pentru una dintre secţiunile festivalului este sugestiv pentru actualul concept: „de toate pentru toţi“, un împăciuitorism care ascunde lipsa unei direcţii pentru un festival cu pretenţii de reprezentativitate. Producătorul – UNITER – trebuie să-şi clarifice intenţiile legate de FNT, inclusiv conceptul de selecţioner unic a cărui valabilitate este discutabilă. Această formulă necrozată trebuie să înceteze, nu doar prin schimbarea persoanei selecţionerului, Alice Georgescu, al cărei mandat s-a încheiat. Un festival nu este o înşiruire de titluri, ci un concept care identifică – dacă tot vrem să fie „naţional“ – direcţiile teatrului din România, tendinţele etice şi estetice, în ansamblu şi la nivelul universului artistic individual al creatorilor. Gustul propriu al selecţionerului (o persoană sau un grup) trebuie supus unui concept, cu un scop clar. Altfel, FNT plonjează în derizoriu, deşi se pare că asta nu deranjează pe nimeni.
Spectacolele selectate în această ediţie au fost distribuite în mai multe secţiuni – „Creatori şi teatre în spectacol“, „Teatru de mîine“, „Caragiale, inevitabilul“. Titlurile generoase în lipsa de semnificaţii obligă la tratarea în ansamblu a selecţiei. Impresia este una de teatru anchilozat. Estetici prăfuite, erori de gust, viziuni şchioapete, amestecate cu spectacole viabile (nu neapărat îndrăzneţe tematic şi estetic), absenţe „vizibile“ (nu doar cea mai discutată, a lui Alexandru Dabija, un regizor cu un program personal coerent legat de poveştile româneşti), cantonarea în sfera sigură a mainstream-ului, spectacole ale tinerilor, foarte puţine, care copiază stilul necrozat al numelor „mari“, prea multă convenienţă şi prea puţină viaţă.
Troienele, spectacolul lui Andrei Şerban de la Opera Naţională din Iaşi, este o reconstituire a celui din 1974 de la La MaMa (New York) care mizează pe plasarea spectatorului în mijlocul unui ceremonial crud, care îi zdruncină simţurile. Incantaţii, greacă veche, ritual, sînge, sexualitate primitivă, traseu iniţiatic. Spectacolul se studiază în universităţile americane – spune regizorul. Aşa şi arată, cu tot efortul admirabil al trupei Operei ieşene, ca un material didactic pentru o istorie a teatrului. Cu recunoştinţa că am văzut un show pierdut la vremea sa (deşi, şi în 1990, cînd a fost montat la TNB în cadrul Trilogei antice, era tot un reenactment, dar datorită conjuncturii politice – fenomenul Piaţa Universităţii – avea viaţă), Troienele este un moment recuperat din memoria teatrului, discutabil în ce măsură este viabil astăzi. Mult mai interesant este volumul publicat de Editura Nemira – Academia Itinerantă Andrei Şerban, Cartea atelierelor, care reconstituie multiperspectivat, prin interviurile participanţilor, workshop-urile susţinute de regizor la Horezu, Ipoteşti şi Mogoşoaia. Nemira a lansat şi „Biblia“ lui Stanilsavski, Munca actorului cu sine însuşi, volumul I, într-o nouă traducere a Ralucăi Rădulescu, instrument necesar de lucru pentru profesionişti şi lectură utilă pentru amatorii de teatru.
În Pălăria florentină după Labiche, montat tot la Iaşi, la Teatrul Naţional, Silviu Purcărete reînvie relaxat comedia de salon cu toate mijloacele genului, păstrînd una dintre mărcile sale regizorale, corul, într-o formulă comic-grotescă: nuntaşii care funcţionează ca un corp comun, bîrfitor, revoltat sau adormit. Din aceeaşi zonă a teatrului de public bine făcut vine şi spectacolul lui Cristi Juncu de la Teatrul Naţional Tîrgu Mureş, Compania Liviu Rebreanu – Şcoala nevestelor. Cu o adaptare într-o limbă contemporană comică şi vie, păstrînd textul lui Molière în versuri, spectacolul se constituie într-o farsă inteligentă despre condiţia umană, în special a femeii (deşi greul show-ului e dus de Nicu Mihoc). Un alt tip de feminism este în Gardenia, textul polonezei Elzbieta Chowaniec, montat la Teatrul Maghiar din Timişoara de Koltai M. Gábor, povestea a patru generaţii de femei care traversează secolul al XX-lea. Cu patru actriţe excelente – Andrea Tokai, Lörincz Rita, Borbély B. Emília, Tar Mónika –, construit cu precizia şi delicateţea unei simfonii, spectacolul pune problema feminităţii în context istoric, a traumelor care se transmit, a rupturii dintre generaţii, a (in)dependenţei de bărbaţi şi a (im)posibilităţii fericirii. Ceva mai puţin funcţionează contextul în Leonida Gem Session – spectacolul lui Tompa Gábor de la Teatrul Maghiar din Cluj –, acela al României comuniste, aflată sub ochiul şi urechile vigilente ale Securităţii, cu o Revoluţie agresată, abuzată şi confiscată de poliţia politică.
Tînărul regizor Alexandru Mîzgăreanu a avut cîteva idei bune în A douăsprezecea noapte, montată la Teatrul „Regina Maria“ Oradea: bufonul Feste (Dan Rădulescu) este un trubadur singuratic, Orsino (Richard Balint) are un band rock care îi exorcizează melancolia, iar Ioana Dragoş Gajdo face un Malvolio întunecat, de un comic noir. Dincolo de asta însă, spectacolul rămîne cuminte, pe alocuri stîngaci şi plat. Ceva mai rău stau lucrurile cu Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat de la Teatrul de Nord Satu Mare. Textul lui Matei Vişniec despre sfîrşitul lumi(lor) este îngropat în montarea nebuloasă a lui Ovidiu Caiţa, absurdul devine confuz, în loc să se lumineze, actorii joacă strident, într-un decor de-a dreptul urît. Un spectacol bătrînicios, din partea unui regizor tînăr, lucru care pare să fi fost o constantă în această ediţie, ceea ce a făcut ca juriul AICT să acorde firesc premiul „Teatrul de Mîine“ spectacolului Un tramvai numit dorinţă, regizat de Andreea şi Andrei Grosu la Unteatru, o viziune contemporană valabilă pentru piesa lui Tennessee Williams.
În acest festival obosit, show-ul lui Vlaicu Golcea şi Radu Afrim cu actorii de la Gala „Hop“, dedicat Mariei Tănase – Hai iu iu nu Hey you you a dovedit vivacitate şi imaginaţie. Reinterpretarea electro pentru cîntecele Mariei Tănase, construcţiile corporale senzuale, vocile şi energiile tinerilor actori se sudează într-un show construit în trei nopţi la Costineşti şi două zile la Bucureşti. Dacă există vitalitate şi spirit liber, rezultatele pot fi uimitoare.
Şi, ca să păstrăm nota pozitivă, expoziţia lui Helmut Stürmer, „Spaţii imaginare“, vernisată în FNT – în care sînt expuse machete, schiţe şi spaţiul de lucru al scenografului – este deschisă pînă pe 30 noiembrie la Fundaţia Löwendal (Piaţa Gh. Cantacuzino nr. 1, lîngă Gradina Icoanei).
Cît despre FNT... numai de bine.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: C. Dimitriu, B. Marton
