Székely Csaba - luciditatea nejudecării
● Trilogia minelor – Apă de mină de Székely Csaba
Trilogia minelor – cele trei piese („Flori de mină“, „Orb de mină“, „Apă de mină“) scrise de dramaturgul mureşean Székely Csaba – este una dintre cele mai deznădăjduitoare imagini a ruralităţii din România de astăzi. Despre criza satelor – depopularea, degradarea şi stingerea lor – se scrie puţin. În dramaturgie, în ultimii ani, Mimi Brănescu a atins acest subiect cu Acasă la tata, piesă montată la Teatrul Act de către Alexandru Dabija şi la Teatrul de Comedie de către Vlad Massaci şi devenită scenariu pentru un film, cu premiera în toamnă, în regia lui Andrei Cohn. La Brănescu, însă, dramele există în limitele previzibilului: ratări, alcool şi nefericiri casnice.
La Székely Csaba, satul transilvănean cu populaţie maghiară este un spaţiu al prăbuşirii morale, psihice şi fizice. Personajele parcurg un traseu al decăderii, presărat cu violenţe (sinucidere, crimă, viol) şi abuzuri (sexuale asupra minorilor, psihice asupra maturilor), dar odios este că, după toate monstruozităţile acestea, viaţa continuă la fel. Ceea ce şochează este acceptabilitatea ororii. Toţi văd, dar tac, nimic din oroarea existenţei nu oripilează, oribilul este cotidian. Există o rutină a resemnării, alimentată de butoaie cu pălincă. Singura evadare, în afara alcoolului, este în imaginarea unui viitor care nu va veni niciodată. Cehoviana replică „la Moscova!“ are un echivalent în Apă de mină: „Cu banii ăştia putem pleca în Ungaria sau în Germania, sau chiar la Cluj!“ Moscova lor este sfîşietor de aproape, este tangibilă. În Sub Pămînt, spectacolul Mihaelei Michailov şi al lui David Schwartz despre minerii din Valea Jiului, unul dintre personaje, inspirat de o persoană reală, declară că şi-ar dori să se mute la Deva, „dar asta nu se va întîmpla niciodată“. Realitatea întîlneşte ficţiunea în derizoriul viselor.
Acesta este fundalul în Trilogia minelor: satele sărăcite în urma închiderii minelor, îmbătrînite, scufundate în alcool şi resemnare, unde abuzul şi moartea fac parte din cotidianul monoton. Supratemei trilogiei i se subsumează cîteva teme, repartizate pe fiecare episod: o „tradiţie“ a sinuciderii în Flori de mină, corupţia şi conflictul româno-maghiar în Orb de mină, ipocrizia bisericii şi homosexualitatea în Apă de mină. Trilogia funcţionează pe un crescendo al violenţei. De la Flori de mină la Apă de mină, scanarea realităţii se aprofundează, sondarea se face în zone din ce în ce mai sensibile, metastazate de conflicte şi abuzuri. Imaginea despre reperele moralităţii şi ale demnităţii se fisurează. Dramaturgul atacă falsele temeiuri ale mîndriei etnice. Pe fondul sărăciei, corupţia autorităţilor şi naţionalismul exacerbat grevează apăsător asupra unui psihic colectiv depresiv. Autoritatea morală – Biserica – nu este nici ea o oază de speranţă. Şi cu acest subiect, Székely Csaba calcă pe terenul fragil al scandalurilor sexuale din interiorul Bisericii – abuzurile preoţilor asupra copiilor, amintite şi în Orb de mină („István: Fostul preot obişnuia să pipăie fetiţele de 10 ani după ora de religie. Imola: Nimic deosebit în asta. Raritatea ar fi un preot care nu pipăie fetiţele de 10 ani după ora de religie“) şi homosexualitatea. „Sacrilegiul“ este dublu: o dată pentru că se atacă bastionul moralităţii (Biserica catolică), a doua oară pentru că poveştile despre sexualitatea preoţilor, chiar cu tentă senzaţionalistă (pedofilia sau homosexualitatea) nu au alura unor evenimente excepţionale, ci banalitatea ordinarului. Dacă ar fi descris un caz singular şi condamnabil, Székely Csaba nu ar fi atras atenţia, dar povestind grozăviile ca pe o rutină domestică, el devine lucidul care strigă: „Împăratul e gol!“
Păstrînd structura din primele două episoade ale Trilogiei – o cameră, cinci personaje – şi tangenţa cu reperele comunităţii – doctorul în Flori..., primarul în Orb... –, Apă de mină (traducere în limba română de Sándor László, nepublicată încă) urmăreşte ipocrizia alcoolizată din casa preotului catolic. Ignác locuieşte împreună cu fiul adoptat Márton, are o guvernantă, Irén, şi îi găzduieşte temporar pe învăţătorul István şi fiica minoră a acestuia, Imola, rămaşi fără casă în urma unui incendiu („declanşat“ de o înjurătură a preotului: „Trăzni-ar Dumnezeu pridvoru’... casei vecinului“). Convieţuirea celor cinci creionează degradarea vieţii la sat: furturi, viol, tentivă de crimă, abuz, alcool („Márton: Ce-i drept, e solidaritate mare-n sat cînd vine vorba să bem ţuica altuia. În rest însă, nu cumva sîntem ocupaţi mai mult să ne scoatem ochii unii la alţii? Ce-i rău pentru unul e bine pentru celălalt. (...) De cînd s-a închis mina, nimeni nu mai are nimic şi se fură unii pe alţii de parcă ar fi obligatoriu“), destine frînte, revolte înăbuşite. Reacţia simbolică la această grozăvie este cea a lui Irén, care asistă involuntar la o scenă „necurată“: „Eu să nu vin acum, părinte, sau să vin şi n-am văzut nimic?“ Textul atinge momente paroxistice, precum cel al felaţiei homosexuale de care beneficiază preotul, în timp ce îşi repetă textul pentru slujba de duminică (scenă care aminteşte parodic de filmul lui Oliver Stone, The Doors). Duritatea poveştii şi atmosfera apăsătoare transpar printr-o scriitură abrazivă, camuflată de umor – unul tăios, dar poetic şi suculent, care se înregistrează cu precădere (dar nu numai) la nivelul limbajului ce abundă în înjurături savuroase, adevărate metafore corozive („István: Să lingă maţele păstrăvilor, asta să-i fie cel mai gustos ospăţ! Să-i puşte băşica de aer în gură, iar viermii să-i cureţe dinţii! Intra-i-ar turnul primăriei în c.., lovi-i-ar locomotiva ţînţarul de pe frunte!“). Székely Csaba face o reverenţă scriitorilor care l-au inspirat (Cehov şi Martin McDonagh) printr-un personaj absent, Sánta (Şchiopul) Feri, aluzie la Billy din Schilodul din Inishmaan de McDonagh. Personajul ajunge în Irlanda, dar şi la Moscova celor trei surori cehoviene. Cu o uşurinţă a scriiturii care îi conferă firesc şi o replică ascuţită, dramaturgul preferă să nu judece personajele, deşi le descoperă toată mizeria. Este o doză de înţelegere şi un mare talent al neîncrîncenării.
Apă de mină a cîştigat un concurs de dramaturgie al Teatrului Örkény István din Budapesta şi va avea premiera în toamnă la Teatrul Szkéné, tot la Budapesta. Székely Csaba – ale cărui piese se joacă la Tîrgu Mureş şi Budapesta – este, probabil, cel mai premiat dramaturg din România ultimilor ani. Numai în acest an a cîştigat Premiul Imison, acordat de Societatea Autorilor din Marea Britanie pentru Do You Like Banana, Comrades? (text în lucru la Studio Yorick, Tîrgu Mureş) şi un concurs de dramaturgie al Teatrului Weöres Sándor (Ungaria), cu o piesă despre Mihai Viteazu.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Tibor Noé Kiss, Andrea Bozó
