CNDB is back in town

● Promised Land, conceptul şi coregrafia: Arcadie Rusu; scenografia: Ioana Pashca; light design: Alin Popa. Cu: Ioana Marchidan, Ramona Bărbulescu, István Téglás, Arcadie Rusu, Elisabeta Mihai. Centrul Naţional al Dansului Bucureşti.

● Liana Tugearu, O întreagă lume din fărîme. Cronici de dans 1972-2012, Editura Coresi, 2013.

Din februarie 2011, Centrul Naţional al Dansului este un vagabond instituţionalizat. A rămas fără spaţiu – sală de spectacole, studiouri – din cauza renovării Teatrului Naţional Bucureşti, unde îşi avea sediul şi a fost anunţat că nu va reveni în această clădire după terminarea lucrărilor, căci nu este cuprins în noua arhitectură a TNB. CNDB a recuperat astfel – involuntar – statutul de homeless pe care comunitatea dansului l-a avut pînă la înfiinţarea sa, în 2004, şi şi-a consolidat poziţia de instituţie marginală în preocupările autorităţii tutelare. În ciuda situaţiei (semnalată prin toate mijloacele, inclusiv prin proteste publice performative), Ministerul Culturii nu a găsit nici o soluţie; prin urmare CNDB şi-a restrîns activitatea la ordonator de credite, oferind fonduri prin licitaţii de proiecte, dar nu şi spaţiu pentru realizarea acestora.

Comunitatea dansului s-a risipit, proiectele s-au împuţinat, unii au reuşit să găsească spaţii proprii (Asociaţia 4Culture la WASP şi Fundaţia „Gabriela Tudor“ la ZonaD), alţii au preferat să lucreze în străinătate. După doi ani, cu bugetul redus drastic, fără fonduri alocate special pentru obţinerea un spaţiu, CNDB a închiriat şi a amenajat o sală de spectacole şi un studio în Bucureşti, Bulevardul Mărăşeşti 80-82. Numită „Stere Popescu“ – o reverenţă făcută autorului unui spectacol de-a dreptul mitologic, Ciocanul fără stăpîn (1965), care a schimbat multe vieţi şi pe care CNDB a încercat să îl reconstituie într-un amplu proiect de Cartografiere a istoriei invizibile –, noua sală este un spaţiu prietenos, care îi creează spectatorului obişnuit al Centrului senzaţia de „acasă“. După ce treci de curte – loc „încălzit“ de cîţiva copaci abia înfrunziţi –, sentimentul de nou dispare, lăsînd locul unui déjà-vu. Spaţiul aminteşte de fosta Sală Rondă, şi un aer de complicitate voioasă îi uneşte pe spectatorii veniţi la inaugurare. Ca şi cum şi-ar fi recuperat copilăria. Şi totuşi, recuperarea e vremelnică, atîta timp cît depinde de plata unei chirii. CNDB îşi confirmă, astfel, plasarea în zona instabilităţii, fragilitatea resorturilor care îl fac să funcţioneze, dar şi încăpăţînarea de a supravieţui în condiţii dure, susţinut de lupta îndelungată pentru obţinerea acestei prelungite efemerităţi instituţionale. (Auto)ironic, spectacolul cu care s-a inaugurat noul spaţiu în 26 aprilie a fost Promised Land, creaţia din 2009 a lui Arcadie Rusu, care atrăgea atenţia, la vremea respectivă, asupra Ioanei Marchidan şi a lui István Téglás. În contextul problemelor Centrului Dansului (financiare şi de spaţiu), titlul spectacolului trimite la ancorarea pe un tărîm al făgăduinţei, o speranţă la fel de consistentă precum Fata Morgana, în actuala degringoladă economică şi instituţională. Dincolo de simbolistica alegerii sale pentru deschiderea CNDB, Promised Land investighează vulnerabilitatea relaţiilor interumane, conflictualizarea lor, care duce la disoluţie, însingurarea ca eşec, dar şi ca salvare. O serie de duete, în care cuplurile se fac şi se desfac, conturează un traseu emoţional detectabil în spatele unor convenienţe sociale. Gesturile cotidiene şi relaţiile construite după norma socială sînt încărcate de afect, dar conexiunile se viciază (aşezat la masă, un cuplu execută mecanica rutinei) şi se produce insularizarea. „Noi“ evoluează spre „eu“. Singurătatea e o formă a ratării cuplului, dar şi una a salvării individuale. Două cupluri întruchipează stadii diferite ale disoluţiei, unul în fază incipientă, altul deja erodat, apropiindu-se de final. Spectacolul o aduce din nou în prim-plan pe Ioana Marchidan, dansatoare de o expresivitate bizară şi o mobilitate corporală uimitoare. Alături de ea este István Téglás, unul dintre cei mai interesanţi performeri de pe scena bucureşteană, din aceeaşi zonă a ludicului versatil, cu o plastică corporală cameleonică (a se vedea inventivitatea sa în crearea rolului Sigismundo din Viaţa e vis, regia Dragoş Galgoţiu, la Teatrul Odeon, altminteri un spectacol tern şi obositor). Arcadie Rusu intră şi el în spectacol, împreună cu Ramona Bărbulescu şi fetiţa Elisabeta Mihai, iar în ciuda faptului că nu a mai fost jucat de doi ani, spectacolul este omogen şi viu ca sens.

Este clar, însă, că evenimentul central în jurul căruia a fost gîndită revenirea – la propriu – a CNDB în spaţiul public, prin deschiderea unei săli de spectacol, este lansarea cărţii Lianei Tugearu, – O întreagă lume din fărîme. Cronici de dans 1972-2012. Cele două volume care totalizează 900 de pagini, finanţate de Ministerul Culturii, reprezintă 40 de ani de istorie a dansului în România, conturată din cronicile scrise de Liana Tugearu, care nu a ratat aproape nici un eveniment din lumea dansului clasic sau contemporan. Este remarcabilă această memorie păstrată pe hîrtie, singura formă existentă de arhivare a istoriei dansului românesc. Cartea este o lucrare uriaşă, care se constituie într-un instrument de lucru pentru specialiştii din lumea dansului, cu un index bogat, destinat unei explorări rapide, fotografii şi texte care înregistrează atent şi avizat evenimentele de dans, spectacolele străine aflate în turneu, evoluţia în timp a dansatorilor şi maturizarea coregrafilor, schimbarea conceptelor în dansul românesc, modificarea reperelor internaţionale, dar şi apariţia unor structuri noi – precum MAD şi, mai tîrziu, CNDB –, intenţia de organizare a dansului contemporan, nevoile comunităţii dansatorilor, apariţia noilor forme de expresie, hiperconceptualizarea performance-ului – minimalizarea pînă la anulare a mişcării, primatul ideii etc. Liana Tugearu are calitatea unei expertize avizate. Dansatoare – a fost eleva Elenei Penescu Liciu şi a Floriei Capsali –, apoi absolventă a Academiei de Artă, Facultatea de Istoria şi Teoria Artei – a lucrat la Muzeul Naţional de Artă –, ea a conectat cele două domenii în textele sale, folosindu-se de perspectiva plastică în perceperea spectacolului coregrafic. Scrisul ei este onest – o altă calitate remarcabilă, căci autoarea nu se ascunde în spatele diplomaţiei cînd are rezerve faţă de creaţii coregrafice sau demersuri personale ori instituţionale din comunitatea dansului, este critică fără încrîncerare, mereu elegantă în scriitură. O întreagă lume din fărîme este o carte necesară, a cărei apariţie acoperă o bună parte din golul existent în istoria dansului românesc. Noua Sală „Stere Popescu“ este un loc necesar, care acoperă parţial lipsa acută de spaţii de exprimare pentru dansatori şi coregrafi. Centrul Naţional al Dansului este într-o luptă continuă pentru transformarea absenţelor în prezenţe. Este şi aceasta o formă de materializare a motto-ului CNDB – „Oameni care mişcă lumea“.

Oana Stoica este critic de teatru.