Scene din viaţa de la ţară

● Acasă la tata, de Mimi Brănescu. Regia: Vlad Massaci; scenografia: Andu Dumitrescu; cu: Vlad Zamfirescu, Marius Florea Vizante, Gheorghe Dănilă, Laura Creţ, Mirela Oprişor, Mihaela Măcelaru, Florin Anton. Teatrul de Comedie.

Textul lui Mimi Brănescu despre universul în derivă al satului românesc (nu că urbanitatea mioritică nu ar fi la fel de lipsită de busolă) face carieră. După montarea lui Alexandru Dabija de la Teatrul Act, cu Marcel Iureş în rolul tatălui – un spectacol bine închegat –, Andrei Cohn a făcut un film (ce are premiera la toamnă) şi Vlad Massaci – un spectacol la Teatrul de Comedie. E oarecum riscant într-un oraş, fie el şi Bucureşti, să faci un al doilea spectacol cu acelaşi text, cînd primul e un mare succes şi se joacă în continuare, dar nici să te abţii numai din acest motiv nu e o idee bună. Prin urmare, spectacolul de la Comedie se arată interesant din start, măcar pentru că ar reprezenta o viziune diferită asupra textului decît cea de la Act.

Actorul Mimi Brănescu joacă în multe filme (inclusiv în cîştigătorul Ursului de Aur, Poziţia copilului), dar este cunoscut în egală măsură ca dramaturg, cu piese montate în mai multe teatre (Bigudiuri, Gunoierul, Flori, fete, filme sau băieţi, Dumnezeul de a doua zi), şi scenarist de filme şi seriale TV (Acasă la tata, Lombarzilor 8, Las Fierbinţi). Meritul lui Brănescu este că scrie despre ce ştie, după propria declaraţie, şi asta îi face scriitura autentică. Este şi cazul piesei Acasă la tata, o privire caldă asupra satului românesc de azi, cu oameni uitaţi de lume, care se uită pe ei înşişi lîngă sticlele de votcă, cu nefericirile mărunte care construiesc o viaţă, dar dărîmă speranţe, destine eşuate, multă resemnare înghiţită – nu ca pastilele, cu speranţa că te faci bine, ci ca otrava, în ideea că nu vei mai simţi nimic. Dramaturgul nu judecă personajele, nu le arată cu degetul, pare că le ascultă cu berea în faţă şi dă din cap înţelegător: da, da, aşa e, viaţa e grea. Deteriorarea satului, depopulat şi de speranţe, nu numai de oameni, se regăseşte şi în piesele lui Csaba Székely, dar la el dramele sînt mai ascuţite, umorul mai apăsat – negru cîteodată –, şi tinde spre absurd, replica şfichiuieşte, îţi îngheaţă colţul gurii ridicat amuzat şi-l transformă în rictus. La Brănescu, umorul e mai blînd, nu doare, te pune pe gînduri cu amărăciune, dar şi aia „îndulcită“ de un pic de fatalism şi ceva mai mult alcool.

Spectacolul lui Vlad Massaci creează atmosfera rurală contemporană, cu muşama, navete de Cola, frigidere cu bere şi sticle cu votcă printre care se strecoară vieţi reduse la mecanica unor acţiuni robotice – copii, menaj, grădinărit (ele), muncă brută şi băutură (ei) – şi la eternul conflict între generaţii, care are ca obiect locuinţa. Sînt existenţe înghesuite printre cortine de voal, puse acolo de scenograful Andu Dumitrescu nu pentru sugestia vreunui aer inefabil al satului, ci pentru spaţierea practică a scenei. Utilitatea bate metafora, spectacolul se menţine în zona realismului pur, povestea e clară, subînţelesurile ei ţin mai mult de tristeţile noastre faţă de realitatea crudă a satului, ajuns astăzi un fel de azil al resemnaţilor, al fricilor şi neputinţei. E o lume a celor depăşiţi de timpuri, pentru care conexiunile cu noua viteză de trăit sînt scurtcircuitate. Formulele de supravieţuire le sînt necunoscute, sînt generaţii pierdute, nu doar cei maturi sau bătrîni, ci chiar cei tineri, pentru care universul se limitează la satul natal, eventual cu cîteva vizite la oraş pentru cumpărături.

Piesa lui Mimi Brănescu are personaje cărnoase, atent construite. Sosirea acasă a fiului rătăcitor Robert, plecat de multă vreme „la capitală“ şi refugiat într-un moment dificil acasă, la ţară, nu în sînul matern, ci sub aripa paternă, este pretext pentru a vedea celelalte personaje, exponente ale diverselor forme şi faze de ratare rurală. Tatăl, văduv, îşi reface viaţa cu o contabilă divorţată de la Bucureşti, femeie matură, cu traumele ei, peste care a trecut cu un calm... matematic. Prietenul din copilărie îşi împarte viaţa între muncă, votcă şi familia pe care nu a vrut-o, fata iubită în adolescenţă este vînzătoare de supermarket, fostul profesor are ticuri vechi şi obiceiuri (bahice) noi. Lumea pe care o regăseşte Robert este varianta degradată a celei pe care a părăsit-o.

Problema spectacolului de la Teatrul de Comedie – căci există una – este că relaţiile dintre personaje nu funcţionează în totalitate. Dacă la Act, în spectacolul lui Dabija, se închega o lume din oamenii aşezaţi la masa cu muşama, la Comedie, spectatorul are nevoie de ceva fantezie ca să poată imagina un univers care să conţină toate personajele. Tatăl (Gheorghe Dănilă) este repezit, nu îi ascultă pe ceilalţi, în special pe fiu, prin urmare nu se creează nici un fel de relaţie, nici cu Robert, nici cu iubita Iuliana (Mihaela Măcelaru), faţă de care delicateţurile din text cad ca nuca în perete. De fosta sa iubită, Paula (căreia Laura Creţ îi creează un traseu coerent, de femeie nefericită, dar resemnată), Robert se apropie credibil pînă în momentul scenei de dragoste/sex, unde apar accente false. Prietenul din copilărie Petrică este o problemă în sine. Cu haz, Marius Florea Vizante face un personaj tîmp, un şmecheraş de ţară, un pic furios şi destul de clănţos. Sigur, efectul e comic, dar personajul scris de Brănescu nu e un prostovan, e un om pe care viaţa l-a tras în jos. Prietenia cu Robert nu e veridică în acest context, din cauză că cei doi nu se intersectează nicăieri – unul este construit realist, altul este schematizat, redus la tipologie într-o manieră grosieră. Lucrurile funcţionează însă bine între Petrică şi soţia lui, Mia, pe care Mirela Oprişor o construieşte în relaţie cu personajul lui Vizante (actriţa joacă acelaşi personaj şi în filmul lui Andrei Cohn, unde îl are partener pe Andi Vasluianu în Petrică, personaj pe care acesta îl joacă şi în varianta de la Teatrul Act). Mia e şleampătă, afişează o oarecare politeţe retardă, se bucură de atenţie ca un copil, dar izbucnirea ei de nefericire e autentică. Plauzibil e şi profesorul (Florin Anton), un om a cărui lume s-a sfîrşit şi care nu-şi găseşte locul în cea nouă. Greul pare să cadă pe umerii lui Robert (Vlad Zamfirescu), dar acesta este mai mult un personaj-reflector decît unul principal, este catalizatorul celorlalţi – prin urmare, identitatea sa este destul de vagă. Zamfirescu este, ca de obicei, firesc (mare calitate), dar cu atîtea sincope relaţionale, personajul nu iese mai conturat decît în scriitură. Şi cum ziceam, savoarea este dată de ceilalţi. Uşor forţat este şi finalul, cu obsesia pentru contabilitate a Iulianei.

Acasă la tata este un spectacol simpatic, chiar dacă insuficient coagulat, fără să se deosebească prea mult de varianta de la Teatrul Act. Poate nici nu şi-a propus asta.

Oana Stoica este critic de teatru.