Purgatoriu by ANCA

- ura din mormîntul iubirii -

● Năpasta, după I.L. Caragiale, regia: Radu Afrim; decorul: Vanda Maria Sturdza; costume: Cosmin Florea; muzica: Luiza Zan şi Valentin Luca; coregrafia: Silvia Călin. Cu: Mihai Călin, Marius Manole, Emilian Oprea, Crina Semciuc / Simona Popescu şi Alexandra Poiană, Andreea Perju-Dociu, Anamaria Olaş, Alina Badea, Cătălin Jugravu, Vlad Trifaş, Eduard Haris, Cezar Vlad. Teatrul Naţional Bucureşti

„În beciul cu morţii, Ion e frumos / Întins gol pe piatră, c-un fraged surîs.“ Versurile lui Arghezi îmi inundă mintea pe repeat în finalul spectacolului de la TNB al Afrim-ului, Năpasta. Pieta: Ion Nebunul, gol, zace pe un catwalk, cu chipul murdar de ţărînă şi ochii deschişi, înconjurat de manechine cu rochii roşii şi trupuri însîngerate, în finalul unei prezentări de modă haute couture. Privirea lui, îngheţată de moarte, e sfidătoare. Nu pare că a murit, ci că s-a întors din morţi ca să blesteme. E consecinţa logică a unui show în care sexualitatea ţîşneşte febril din ură, învelită în blesteme şi frică, bîntuită de năluci cu măşti de paparudă care foşnesc ameninţător din catrinţe, lăsînd în urmă adierea rece a unui voal de mireasă. Un spectacol elegant şi primitiv în egală măsură, cu elemente brute, terestre, împlîntate într-o ţesătură fină. Un amestec de texturi de mare clasă, ca la designerii de lux. Nu întîmplător, Năpasta Afrim-ului se mută din cîrciuma satului în atelierul/locuinţa unui designer (decor excelent semnat de Vanda Sturdza), un spaţiu aseptic, minimalist, cu mobilă cubistă în spatele căreia se vede, în prelungirea unei biblioteci, pădurea afrimiană, aşa cum îi place regizorului, întunecată şi misterioasă, din care vor veni să tulbure visele Ancăi fantasme supradimensionate.

Spaţiul real şi cel oniric, aşa cum există în orice spectacol afrimian, se întrepătrund: în mijlocul scenei, covorul este făcut din pămînt. Este ţărîna din care iese ura Ancăi, în care se ţes blestemele şi în care se îngroapă Ion, pregătindu-se singur de moarte. Imaculat la început, cînd asistăm la un flash-back – nunta Ancăi cu Dragomir –, decorul alb se murdăreşte treptat, ca şi personajele. Pămîntul se întinde peste tot şi toţi, o conştiinţă ancestrală, materializarea biblicei legi a moralei: „pentru faptă, răsplată şi năpastă pentru năpastă“. Replica finală a Ancăi nu apare în spectacol, dar sumbra ei intransigenţă planează asupra scenei. Elemente brute, etno se insinuează tot timpul în acest univers cool: ţărîna pe podeaua lucioasă, nălucile visate de Anca (creaturi izvorîte din miturile populare, amestec de strigoi şi Rusalii), o Ciuleandră bătută de Ion, muzica live (etno jazz) a Luizei Zan (fabuloasă ca ielele) şi a lui Valentin Luca (cu ie), picioarele goale, numele pur româneşti (Dumitru, Gheorghe, Dragomir, Ion) care sună exotic în decorul sofisticat, masculine şi dure, o brutalitate a senzaţiilor şi a acţiunii, o sexualitate impetuoasă, dominatoare, aproape sadică (Anca vrea să îl castreze pe Dragomir, dar se răzgîndeşte), o religiozitate înfricoşătoare şi kitsch (capul unui Christ roşu se luminează din interior). Din această textură complicată rezultă un spectacol tragic de o coerenţă uimitoare, perfect argumentat şi articulat, fără nici o notă falsă. O femeie sofisticată din high class, Anca (Clara Semciuc, cu capul ras, joacă acest rol ca şi cum ar arde sub gheaţă) domină prin sexualitate doi bărbaţi pentru a-i folosi într-o cursă. Femeia asta, cu ura ei, se învîrteşte ca un şoarece în casa mare şi sterilă ca o farmacie pe care o va contamina cu iubire, răzbunare, nebunie şi moarte. O Rusalkă rafinată, însoţită mereu de alte Rusalii, aşa cum bărbaţii, strigoi, umblă în grup. Multiplii de iubire, multiplii de ură într-o încleştare erotic-letală. O tragedie antică într-un decor de apartament newyorkez cu tuşe etno-fancy. În timpul spectacolului, la televizor apar scene din Năpasta regizată de Alexa Visarion, cineva citeşte într-un colţ, încet, din textul lui Caragiale. Noua Ancă îşi confruntă arhetipul, ca şi cum ura ei ar avea origini vechi şi întunecate. Şi, desigur, Afrim se confruntă cu viziunea clasică asupra textului. De fapt, regizorul nu i-a schimbat sensul, tot despre dragoste, dorinţă şi răzbunare e şi spectacolul său, dar Anca lui, frumoasă şi sexy (cum a văzut-o Caragiale pe fata din cîrciumă care i-a inspirat piesa) trăieşte astăzi, în mijlocul tumultului urban. Pe soţul ei, Dragomir (Mihai Călin afişează o atitudine calmă care se dezintegrează încet pînă la a nu mai fi controlabilă), îl prinde într-un dans de-a dragostea şi ura, demn de Marchiza de Merteuil. Amantului, Gheorghe (Emilian Oprea joacă pe muchie de cuţit, există un moment în care o domină), îi întinde o cursă prin seducţie. Alături de Ion (Marius Manole, impresionant în scena morţii), îşi relevă partea ei întunecată: nebunia. Scenele se compun simfonic, din partiturile actorilor şi muzica Luizei Zan care este personaj în sine şi se înlănţuie organic cu celelalte, le bîntuie realitatea. E o mitologie a păcatului şi a urii în show-ul Afrim-ului, în modul în care Ion se bagă singur în mormînt pentru că se simte vinovat, în prezentarea colecţiei haute couture pe care Anca o pregăteşte tot spectacolul şi care se dovedeşte a fi o paradă a Morţii. Cînd ezită să îl castreze pe Dragomir adormit, Anca se justifică: „Nu e moarte dacă nu o vezi venind“. Şi la final, Moartea se dezlănţuie pe catwalk în toată splendoarea ei sinistră. Manechine în rochii sîngerii, cu pumnale înfipte în frunte, gheişe cu venele tăiate (costumele, lucrate cu acurateţea unui designer, sînt semnate de tînărul Cosmin Florea cu care Afrim a lucrat la Omul pernă) defilează lent, aproape lasciv, surprinzînd prin detaliile macabre. Nu ştiu dacă fundalul prezentării e o secţiune în inima Ancăi sau în creierul ei, dar este atîta roşu acolo, cît tot patosul ei reprimat în aşteptare, cît toată durerea pe o urlă ca un animal înjunghiat, tîrîndu-se prin noroi. Prin moartea lui Ion Nebunul, nebunia Ancăi şi trimiterea lui Dragomir la închisoare, un microunivers se autodistruge. Mai puternică decît toţi, cu furia ei izbucnită din dragoste, Anca tîrăşte după ea, ca o tornadă, tot ce întîlneşte în cale. Ura îi creşte năprasnic în vintre, sub rochia cu fluturi pulsează fierbinte nevoia răzbunării şi femeia devine una cu ura sa. Morţile lor nu se mai pot despărţi. În Hamlet făcut pentru Avignon, Thomas Ostermeier avea ca decor un cimitir (pămînt). Ros de ură, prinţul danez lingea spada plină de noroi (plouase), iar ochii săi străluceau dement. Anca Afrim-ului îşi tăvăleşte ura în ţărînă. Fluturii de pe rochie mor asfixiaţi. Nebună, Anca se ghemuieşte în scaun plîngînd. Pe cine jeleşte? Pe Dumitru mort? Pe Dragomir pedepsit? Sau pe Gheorghe pierdut? Cu Năpasta, Radu Afrim a oferit, la finalul lui 2012, spectacolul anului.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: D. Ioniţă